EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Ucraina, între un război drept și o pace… nedreaptă

În ultimele zile, agresiunea Rusiei din Ucraina a intrat într-o nouă fază. S-ar părea că, adaptându-se situației din teren, armata lui Putin a intrat într-o nouă etapă, ceea ce a avut drept consecință faptul că a început să câștige teren în defavoarea armatei ucrainene. Este evident că în Donbas luptătorii ucraineni sunt într-o situație extrem de dificilă, existând riscul ca o mare parte a acestora să fie încercuiți. Probabil, noile transporturi de arme grele, performante, care au început să fie trimise de către occidentali, vor mai tempera pentru o perioadă de timp înaintarea rușilor.

Oricum vor decurge însă lucrurile în continuare, chestiunea se va traduce, în cele din urmă, în prelungirea conflictului. Iar costurile, materiale și de vieți omenești, pentru ambele părți, vor fi din ce în ce mai mari… Ceea ce va implica o escaladare atât a conflictului în teatrele de operațiuni, cât și a resentimentelor celor direct ori indirect implicați în conflict. Ura, în cele mai brutale forme ale acesteia, va rămâne, probabil, motivația cea mai puternică care va alimenta conflictul. Nu trebuie uitat că teritoriul Ucrainei a fost parte componentă a imperiului Rus, apoi a urmașului acestuia, URSS-ul. Rușii, în general, au convingerea unui act de trădare, act înfăptuit de către ucraineni prin desprinderea de CSI, organizarea statală care a urmat imediat destrămării fostului stat sovietic. Putin nu este solitar în ambiția sa de a reface fostul URSS. Are, fără îndoială, o largă susținere populară. În acest context imperial, cu un puternic rost identitar, ar trebui înțeleasă și atitudinea Finlandei, stat care și-a dobândit independența față de imperiul Romanovilor acum un secol. Un stat care a suferit doar peste două decenii de existență o agresiune din partea sovietelor lui Stalin. Același complex identitar se întinde și asupra altor popoare, care au avut de-a face cu o anumită formă de organizare a statalității ruse. Letonii, estonienii, polonezii, românii, și nu numai aceștia, sunt astfel de exemple care au avut de-a face cu ambițiile imperiale ale statalității ruse.

Este doar unul din motivele din pricina cărora problema viitorului, a consecințelor, în general – nu doar în privința strictă a evoluției acestui război nenorocit și dincolo de tragediile umane care se pare că nu se vor termina prea curând – ar putea să fie expusă în termenii unei balanțe de forțe care, în mod evident, excede granițele statului ucrainean. În fapt, al unui raport al resurselor materiale și umane care vor putea fi alocate, și de acum înainte, de către părțile aflate în conflict. La prima vedere, am fi tentați să punem în oglindă resursele care pot fi mobilizare de către Rusia, pe de o parte, și cele care ar putea veni, drept ajutor, din partea țărilor occidentale, pe de alta. Dintr-o astfel de perspectivă, s-ar părea că datele seci ale statisticilor economice ar favoriza partea ucraineană. Faptul că PIB-ul Rusiei este pe undeva la nivelul celui al Italiei s-ar putea adăuga drept cireașă pe tortul oricărei perspective optimiste. Și pe care ar pute-o spera cumva Putin… Pe undeva, chiar Zelenski crede în operaționalizarea concretă a unei asemenea perspective și care s-ar concretiza în sprijinul constant și continuu al occidentalilor. Realitatea i-ar da ghes într-o atare direcție: numai SUA s-a angajat că va contribui cu 40 mld. la efortul de război ucrainean, trimițând tehnică de luptă mai performantă decât aceea aflată la dispoziția armatei invadatoare. Însă ținând cont de ultimele măsurători sociologice ale opiniilor publice din societățile occidentale, începe să fie totuși problematică o asemenea viziune. Consecințele economice ale conflictului declanșat de către liderul de la Kremlin se prăvălesc nu doar asupra modestului nivel de trai al rușilor, ci și asupra celui, cu mult mai ridicat, al occidentalilor. Ori, fără doar și poate, acest fapt va avea consecințe în planul politicilor de sprijinire a părții ucrainene de către occidentali.

Acesta este contextul în care fostul secretar de stat Henry Kissinger a aruncat o pietricică în lacul prea liniștit al concertului occidental în chestiunea ucraineană. Acesta a spus cât se poate de clar că Ucraina ar trebui să cedeze teritorii în schimbul păcii. I se pot reproșa multe fostului șef al externelor americane, dar în ciuda acestora și cinismului poziției sale, trebuie să ținem cont de o realitate: Ucraina nu a știut să gestioneze problematica minorității proruse, iar teritoriile ocupate de către această minoritate, beneficiind desigur de sprijinul Kremlinului, ar necesita în vederea eliberării lor cheltuieli materiale și de vieți pe care Ucraina, chiar sprijinită de către Occident, nu are cum să le susțină pe termen mediu. Este o realitate complicată, pe care Zelenski nu are cum s-o ocolească prea multă vreme. Orice decizie este extrem de dificilă, mai ales după atâtea sacrificii ale luptătorilor și populației din Ucraina.

Premierul olandez a exprimat extrem de sugestiv întreaga chestiune: „Este aproape imposibil să spui că nu ești de acord cu Henry Kissinger. Dar acum, trebuie să spun în mod oficial că nu sunt de acord cu Henry Kissinger.” Poate că Cicero ar avea, lămuritor, dreptate: între un război drept și o pace nedreaptă este de preferat pacea.

Oricum, soluția n-ar trebui să stea doar pe umerii curajosului lider ucrainean. Ar trebui să fie împărțită și cu liderii occidentali care au decis să sprijine Ucraina. Căci, fără doar și poate, consecințele încheierii conflictului din Ucraina vor avea reverberații asupra întregii politici mondiale. În mod cert, lumea va arăta altfel după felul în care se va încheia aventura imperială a Federației Ruse…

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…