Cred că puțini dintre semenii mei mai tineri își mai amintesc versurile lui Eminescu din „Glossă” și pe care, iertat să-mi fie, le-am pus drept titlul pentru editorialul de azi. Dar nu despre poet va fi vorba în cele ce urmează. Ci despre ceva extrem de preocupant pentru cei care, în genere, lumea actuală începe să le fie oarecum din ce în ce mai străină. De pildă, cum naiba s-ar putea înțelege, de către un senior, ce s-a petrecut în mintea unor cadre medicale. Și care, trebuie subliniat, nu ține doar de o chestiune de factură patologică! Sau de vreun comportament singular! Nicidecum. Cele petrecute ne dezvăluie mutații care s-au petrecut în gândirea unei generații de medici. Argumentul: din ceea ce a apărut în spațiul public rezultă că mulți știau ce se petrece la secția ATI Pantelimon. Și, după știm, nu au întreprins nimic. Ba, mai mult, nu sunt puțini medici care sunt de părere că s-a procedat corect.
Nu e de mirare că nimic din faptul că s-a structurat un fel de practică aberantă a celor de la ATI nu a fulgerat spațiul public. Și asta, până la ancheta procurorilor care a pus în lumină toată grozăvia. Prilej de încrucișat opinii ale unor „experți” și tot felul de filosofii crețe asupra ființei umane aflată în stadii terminale. Ăștia, mai bătrâni, luăm contact cu stupoare despre un fel de ontologie rudimentară, care, cică, își are originea în societățile occidentale. Tot felul de medici, specialiști, au ajuns să facă gargară la posturile Tv. despre condiția umană la margine de viață. S-au făcut trimiteri savante la proceduri, doze, paliative etc. care nu fac decât să pună sub semnul îndoielii valori pe care, noi, seniorii, le credeam de nedislocat. Măi să fie! Mai că nu se spune explicit că șansele unui semen de-al nostru, ajuns într-o frază critică, depinde de bunul plac al unor medici. Fără îndoială, nu toți medicii din ATI și-a însușit practicile „novatoare” patentate pe meleagurile mioritice de cele două felcerițe din Pantelimon.
Restului, adică celor „inovatori”, mai că-ți vine să le țipi chiar în zona cortexului prefrontal! Bă, netoților, luați și rumegați: la cei 70 de ani pe care îi am în posesie, sunt departe de a fi doar o copie a ceea ce am fost acum vreo 3-4 decenii; nu am câtuși de puțin senzația și nici vreo priză de conștiință că aș fi altceva decât eram într-o altă firidă de timp; încă mai admir siluete la care, din păcate, nu mai am acces și „putirință”; să știți că am aceleași sensibilități pentru frumos, oricare ar fi nenumăratele fețe ale acestuia; dacă cumva dă vreo boleșniță peste mine, nu gândesc altfel decât am gândit când eram în putere, dorindu-mi, firesc, să mă însănătoșesc cât mai grabnic. Nu vă cer să mă întineriți! Ceea ce trebuie să vă intre în capul acela, calat îndeosebi pe abilitatea de memorare, este faptul că în față nu aveți doar un biet bagaj anatomic îmbătrânit, ci o ființă umană. Cu nimic mai prejos decât voi. Și aici este problema, măi golani dedați la filosofeme de doi bani. Căci, dacă nu vă duce mintea, vă fac o mică schiță, din care rezultă cât de prețios este timpul pe care îl mai am de trăit. Nu cred într-o altă viață, măi, îndobitociților. Iar atâta vreme cât nimeni nu vă solicită eutanasierea, chestie care mai trebuie și reglementată, nici să nu vă treacă prin cap să vă băgați în papucii vreunui pacient, ori să vă arogați vreo postură divină, pe care nu vi-o conferă nimeni pe lumea asta. Poate nu v-ar strica să vă amintiți de epitaful de pe piatra de mormând a filosofului din Konigsberg, azi Kaliningrad. Spus pe înțelesul vostru, al „dumnezeilor în halate”: nu aștept din partea voastră decât un serviciu uman cât se poate de firesc. Și, să ne înțelegem, un serviciu pe care îl plătesc, și asupra căruia vezi Doamne, ați depus un jurământ. Ceea ce ar fi echivalent, dacă vă mai funcționează încă minime îndeletniciri de a raționa, cu o presupusă lege morală! Și care ar fi trebuit să vă locuiască în tot timpul exercitării profesiunii de medic.
Sunt, fără îndoială, multe care ar putea să-i determine pe seniori să se simtă stingheri, să realizeze că lumea în care încă mai ființează a început să nu mai fie a lor. Că, într-un fel, aparține altora. Ceea ce este și firesc: altă generație ne-a înlocuit la fostele locuri de muncă, apar idei noi, alte perspective asupra vieții, iar mersul lumii este hotărât, în general, de semenii noștri mai tineri. Ceea ce ar constitui un leitmotiv al gândurilor negre în cazul seniorilor pare să-i vizeze în mod preponderent, cu obstinație chiar, pe semenii noștri mai tineri. Aflați în plină putere. Și care par să nu se mai conformeze unei logici cunoscute, nouă, celor care nu mai suntem în putere. O logică de uz cotidian, pe care, noi, cărora clepsidra le este cel mai aprig dușman, nu ne mai prea pricepem cum s-o deslușim în mod adecvat.
Fie-ne permisă o mică paranteză. Zilele trecute am dat, cum altfel, pe Facebook, peste cuvintele amare, despre tinerii din vremea sa, acum mai bine de două milenii, rostite de către filosoful grec Socrate. Iată ce spunea: „Copiii din ziua de azi iubesc luxul. Nu au maniere, disprețuiesc autoritatea și dovedesc lipsă de respect față de bătrâni. (…) Tinerii din ziua de azi nu se gândesc decât la ei înșiși. (…) Vorbesc ca și când ei înșiși ar știi totul și ceea ce noi considerăm înțelepciune este lipsit de relevanță pentru ei.” Mai lipsea ca filosoful să pomenească de „divaisurile dăștepte” care-i însoțesc peste tot pe tinerii din ziua de azi. Și tabloul ar fi fost de agățat în firida de timp a prezentului,…
Știam pasajul din tinerețe. L-am privit atunci ca pe o chestiune nesemnificativă. Am aflat apoi că, asemănător celebrului filosof grec, au gândit, de-a lungul timpului, și alții. Astfel, într-un târziu, am realizat că succesiunea generațiilor chiar face diferența între perioade și epoci, marcând astfel evoluția societății umane. Mai dificil de realizat este faptul că, în genere, tinerii sunt în mare parte și rezultatul acțiunilor educative exercitate de cei care, la senectute, critică apucăturile celor asupra cărora și-au exercitat influența parentală ori educativă în tot felul de instituții.
Pare un fel de paradox, dacă nu am accepta un grad destul de ridicat de autonomie pe care tinerii îl dețin în ceea ce privește formarea lor culturală și psihică. Nu doar filosofia asupra lumii, ci și sensibilitatea lor umană este dependentă în mare parte de ce se petrece în societatea căreia sunt nevoiți să i se adapteze. De pildă, sunt edificatoare rezultatele a două anchete efectuale la aproape trei decenii una de alta. Prima, în anii ’60, consemna faptul că tinerii, întrebații în legătură cu motivul din pricina căruia urmează studii superioare, spuneau că o fac pentru dezvoltarea propriei personalități. Ei bine, peste trei decenii, la aceiași întrebare, o majoritate asemănătoare, 89%, spuneau că urmau studii superioare pentru un job mai bine plătit. Fără îndoială, o astfel de schimbare nu poate fi pusă nici pe seama părinților și nici a educatorilor. Ci, cred că avem de-a face, în cazul tinerilor anchetați, cu situări culturale complexe, determinate de adaptarea la somațiile unui mediu aflat în schimbare.
Am putea vorbi despre două configurații ale conștiinței și sensibilității umane. Una care respinge egoismul și pune preț pe valorile solidarității, iar alta orientată înspre ego-ul individului, a nevoilor acestuia. Nu le întâlnim în forme pure, ci sub forma unor regimuri funcționale care alternează prin preponderența unuia asupra celuilalt. În prezent, la fel ca pe vremea lui Socrate, ne aflăm într-o fază a preponderenței individualismului și a exceselor care-l însoțesc. Fenomenul trimite, oarecum, la ceea ce spaniolul Eugenio d’Ors, referindu-se la clasic și baroc, le definea ca fiind nu doar două tipare stilistice de factură strict culturală, pe care le întâlnim în arhitectură, pictură, muzică etc., ci forme de spiritualitate care-și au rădăcina în esența umană. Acestea alternează de-a lungul istoriei, obiectivând evoluții ale conștiinței umane. În viziunea acestuia, referindu-se la baroc, omul pare să se supună fatalității interne a propriului temperament, precum și înfloririi vicioase a eului.
Din nefericire, cam pe aici suntem în prezent. Dependenți de o traiectorie care aduce a tobogan… Probabil, vor veni și alte vremuri. Vorba poetului…
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
