EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Tentația infinitului rău

   Exasperantele metehne ale unora dintre semenii noștri, perpetuate de la un ciclu electoral la altul – întreținute, fără îndoială, de elitele noastre politice – par să se asemene cu acea modalitate păguboasă de a ne imagina infinitul. Și pe care un filosof german l-a calificat ca fiind infinitul rău. Este vorba, simplificând lucrurile, despre o entitate a cărei evoluție liniară este constantă și fără sfârșit. Fără posibilitatea schimbării. Întocmai ca în cazul metehnelor invocate. Din nefericire, la fel precum credința unora dintre politicieni, dar și a clienților acestora, potrivit cărora prezentul ar fi destinat încremenirii, repetării sale. O credință care se datorează faptului că totul pare solid și definitiv înșurubat. Precum lucrătura  căpușelor, care prosperă oriunde există posibilitatea unor beneficii pe spinarea și sângele altora. Căpușa, având, din fericire, în paranteză fie spus, o capacitate limitată de adaptare la somațiile mediului. Căci, stupidă cum este, căpușa nu posedă niciun meanism care-i să-i semnalizeze posibilitatea extragerii de la sursa înbuibării. Probabil, tragem nădejde, așa se va întâmpla și în regnul căpușelor cu două picioare…

   Însă, așa cum arată lucrurile în prezent, asemănător infinitului rău, nimic nu pare să anunțe posibilitatea unor schimbări la nivelul pomenitelor metehne. Schimbări, fie ele chiar și minore. Și care ar trebui să intervină, înainte de toate, la nivelul apucăturilor încoțopenite în cadrul orizontului spiritual, dar și în fibra afectivă a politicienilor noștri. Cei care, în mod normal, ar fi trebuit să-și trateze semenii drept cetățeni, nicidecum drept o turmă mută, lipsită de mecanisme de reacție, fie ele și electorale. La acest capitol, democrația mioritică a rămas extrem de săracă. Politicienii noștri continuând să-și imagineze că legitimitatea conferită de alegeri se constituie în indiciul esențial și ultim al unei democrații. Ceea ce se întâmplă între alegeri fiind doar o chestiune care, vezi Doamne, va fi „decontată” prin votul semenilor lor. Consultarea cetățenilor, de pildă, rămâne o chestiune care nu intră în sistemul de valori al politicianului nostru.

   Oricum, din perspectiva politicienilor autohtoni, rămânerea cam a acelorași jucători în jocul mioritic pentru putere, timp de trei decenii, a fost tradusă prin convingerea fermă că lucrurile se vor desfușura la fel și de acum încolo. Lucrurile fiind valabile peste tot. Fie că e vorba de aglomerări urbane, ori sate cu câteva sute de locuitori. Nici un ungher mioritic n-a fost scutit, cu adevărat, de ciupercăria a tot felul de relații și beneficii ascunse omului de rând. O chestiune, fără doar și poate, încropită și întreținută de către politicienii mioritici. De altfel, este greu să-ți imaginezi niscai aripioare de îngerași, atașate de umerii delicați ai politicienilor mioritici, în acele momente când aceștia își plasează rudele, apropiații, amantele etc. în tot felul de consilii de adminstrație, în administrația centrală și locală. Ori când sunt direct implicați în acte de corupție. Consecința? Românii nu se mai lasă surprinși de faptul că nu trece o zi fără noi și minunate fapte vitejești înfăptuite de politicieni aflați la butoanele puterii, dar și de către apropiați ai acestora. Semenii noștri s-au obișnuit să avem parte din belșug de tot felul de acte de corupție, în care politicienii mioritici sunt o prezență constantă. Bașca, cu știința acestora, de lefuri, indemnizații, sporuri de tot felul, prime de pensionare etc. care conțin sume amețitoare pentru protejații acestora. Toate fiind, fără îndoială, departe de a justifica comoditățile celor care trudesc la stat.

   Nu avem intenția de a zugrăvi în negru tot ce mișună în ograda statului. Dar nu poți nega realitatea: de la directori, până la șefuleții și funcționărașii mai mărunți – majoritatea depinzând de politicienii care le-au facilitat plasamentul în sertărașele comode ale instituțiilor și întreprinderilor de stat – par să reprezinte treptele infinite ale unui tupeu și egoism fără margini. Ale unui regn ce pare instalat pentru vecie pe meleagurile mioritice. Altminteri, fără doar și poate, nu s-ar explica convigerea actorilor politici că nimic nu le-ar putea perturba existența confortabilă, plină de foloase.

   Problema constă în faptul că ridicarea, din când în când, a capacului de pe această oală a privilegilor – și devoalarea unora dintre acestea în spațiul public, totul pe fondul indignării publice, la care participă și politicieni din opoziție – de regulă, este urmată de câteva gesturi anemice din partea puternicilor zilei. Fiind doar un bun prilej de a se face niscai promisiuni de îndreptare a lucrurilor. Ca totul, după cum știm, să se termine într-o ceață a uitării, fulgerată de o altă știre care anunță o porcărie și mai mare. Așa că, vrem nu vrem, lucrurile rămân neschimbate. Și damnate, astfel, să rămână în același șir fără sfârșit. De parcă, amețiți de propriile imposturi, politicienii se autocondamnă să fie artizanii unui rău fără sfârșit.

   În paranteză fie spus, în ceea privește perpetuarea unui anumit tip de politician, totul pare să se fi petrecut de parcă partidele mioritice – adepte ale unei riguroase selecții de tip cabalin, populate de platonicieni convinși – ar fi vegheat cu acribie la propășirea unor exemplare umane având doar anumite calități. Și de a căror activitate, din nefericire, românii au fost obligați, vrând-nevrând, să „beneficieze” din plin în ultimele trei decenii de parcurs postcomunist. Enormitatea constă în faptul că aceștia sunt numiți și în prezent politicieni. Iar activitatea desfășurată de către aceștia fiind categorisită, vezi Doamne, drept politică. Ceea ce, riguros vorbind, nu are nicio legătură cu termenii în cauză. Nu întâmplător, observatori ceva mai șugubăți vorbesc despre politichie, nu despre politică în cazul spațiului mioritic.

   Dacă din perspectiva celor care au făcut din politică doar un mijloc de a trăi mai bine, ei  bine, pare de înțeles de ce-și doresc ca lumea, așa cum arată acum, în aceste zile, ar trebui să dureze la nesfârșit. În schimb, din perspectiva altora, totul ar trebui schimbat. Astfel, unii dintre români au ajuns să-și imagineze că doar un anumit candidat la președinție ar fi capabil să întrerupă acest lanț nesfârșit al pomenitelor metehne păguboase. Adică, desființarea, în cele din urmă, a acestui infinit rău, care, asemeni unui parazit, pare să se fi înstăpânit definitiv asupra metabolismului societății autohtone. Altfel spus, un erou care să nu mai fie tentat de a participa la perpetuarea unui astfel de rău. Din nefericire, copleșiți de-o asemenea iluzorie nădejde, în mod firesc, o parte a semenilor noștri și-au diminuat apetitul pentru argumente raționale. Ceea ce este același lucru cu a spune că raționalentele de uz cotidian au ajuns să fie înlocuite, în cazul acestora, de convigeri asemănătoare celor religioase. Ajungându-se de pildă, în cazul fanilor turului 2, la credința că a „venit vremea”, într-un fel de ordine și necesitate divină, a venirii unui anumit erou. Unul menit să pună cu botul pe labe hidra de neînvins care s-a înstăpânit definitiv asupra societății mioritice.

   Cum de s-a ajuns aici? Fanii lui mesia Georgescu au fost convinși – prin iluzia tratării „face tu face”, desfășurată în cadrul spațiului virtual – că luările de poziție ale eroului lor, deși extrem de vagi, înmuiate în sos mesianic, sunt tocmai potrivite pentru corectarea unor lucruri care nu mai pot continua în datele de până acum. Întregul proces este însă o mostră de manipulare, prilejuită de facilitățile platformelor de socializare. Cambridge Analytica, deschizătoare de drumuri în tot acest proces, nu este doar un simbol al eficienței în manipularea electorală, ci o piatră de hotar în evoluția democrațiilor electorale.

   Deloc întâmplător, eroul nostru refuză categoric dezbaterile, contactul cu presa, deci spațiul public. Alegând să comunice, vezi Doamne, direct cu poporul! Adică, utilizând exclusiv rețelele sociale. O modalitate care nu are de-a face însă cu dezbaterea, cu apelul la argumente, contra-argumente, adică la rațiune, în mod esențial. Cu spațiul public, în cele din urmă. Adică, cu acea dimensiune care se constituie în elementul esențial care ne separă de ceea ce grecii numeau ca fiind barbaria. Așa-zisul nostru „președinte ales” practică doar jocul la perete. Bucurându-se astfel de un adversar docil, de la care omul nostru nu se așteaptă să fie pus în dificultate. Scopul acestuia fiind doar unul manipulator. Nicidecum, unul relativ la condiția de cetățeni pe care ar fi trebuit s-o posede semenii noștri. Este evident că spațiul public l-ar obliga să apeleze la argumente, la un discurs bazat pe rațiune. La dezbateri și confruntări cu alți candidați. Ori, eroul nostru refuză recursul la astfel de mijloace. Altminteri riscă să fie interpelat cu cea mai banală contrareacție la toate bazaconile pe care le debitează: „pe ce te bazezi, maestre?”. Iar maestrul ar fi obligat să răspundă în mod public. Nicidecum, ca și cum ar avea de a face doar cu o mulțime solipsistă de suflete, aglomerată în nenumărate colivii atârnate în spațiul virtual. La acest capitol, referindu-se la suveraniștii mioritici, cei care sunt în permanență cuplați la vreo platformă de socializare, Ciolacu a nimerit-o: dacă pică net-ul, suveraniștii noștri vor fi reduși la ceea ce sunt cu adevărat: nulități gălăgioase. Dobândind o notoritate izvorâtă din manipularea bob cu bob a resentimentelor semenilor lor.

   În mod paradoxal, pe de altă parte, nu puțini dintre semenii noștri, nemulțumiți și ei, pe bună dreptate, de invocatele metehne ale politicienilor mioritici, au ajuns în situația de a raționa potrivit celebrei scheme: „lovești într-un loc, dar crapă în altul”. Astfel, aceștia, deși nu sunt adepții lui nea mesia Georgescu, raționează paradoxal: lucrurile sunt atât de încremenite în defavoarea românilor de rând, încât ar fi nevoie de un fel de instanță aparte care, acționând chiar și nebunește, împotriva simțului comun, ar fi capabilă să gripeze actualul mecanism înstăpânit de politicienii care s-au tot perindat la conducerea României. Ori, măcar să-i diminueze eficiența. Expectanțele acestei categorii de români nu vizează cine știe ce calități, pe care ar fi necesar să le posede așa-zisul președinte ales. Nici vorbă despre așa ceva! Se mizează, pur și simplu, pe o presupusă capacitate de a încurca iremediabil funcționarea unor mecanisme care, asemeni unui cancer, au ajuns să paraziteze societatea autohtonă. Totul fiind posibil, întrucât se speră în validitatea unei ipoteze: orice corp străin introdus în sistem, este capabil să producă disfuncționalități.

   Nu este, de bună seamă, o atitudine pe care să n-o mai fi întâlnit-o în peisajul nostru electoral. Poziționările anti-sitem ale românilor au deja tradiție. Majoritatea încadrabile la jumătatea drumului dintre frondă și votul util. Exprimabile, de regulă, prin celebra sintagmă populară: „Votez așa, de-al dracului!”. Personajul Georgescu pare să introducă o notă aparte. Originată, fără să fim prea patetici, într-un soi de raționament desfășurat sub semnul unei disperări față de situații care par osificate, fără perspectiva unei schimbări pe termen rezonabil. Un fel de apel la orice ar putea facilita trecerea unei punții imaginare peste un hău fără sfârșit. Și aceasta, indiferent de consecințe…

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…