Facem vorbire despre un fenomen care, asemeni unei pandemii, a contaminat nu doar un eșicher politic anume, ci mai multe, extinzându-se în arii culturale care păreau să posede mecanisme de apărare. După cum bine știm, extremismul politic, alimentat de ideologiile de factură fascistă ori comunistă, a cuprins într-un timp extrem de scurt zone extinse ale societăților apusene. Și nu numai. SUA și Anglia au avut și ele, în anii ’30, mișcări de inspirație nazistă. Ideile comuniste nu au bântuit doar Rusia, ci și societăți occidentale. Pentru mulți, fenomenele invocate par să fi fost doar niște bizarerii. Unii crezând că acestea s-ar fi datorat unor accidente ale istoriei.
Societatea umană a cunoscut destule perioade paradoxale, în care semenii noștri au dezvoltat comportamente aberante. Și când un fel de fierbințeală socială a amorțit nu doar rațiunea banală a unei ființări ce s-a târât cu greu prin timp, ci și ultima fibră a unei umanități metamorfozată în cele din urmă într-un soi de animalitate extremă. În acest sens, nu doar conflictele și carnagiile religioase sunt grăitoare exemple de diluare a unei umanități dispusă la un soi de amnezie socială și culturală, ci și întinsele imperii durate pe jaf și crime în masă. Din nefericire, multe dintre perioadele pomenite ale istoriei umane sunt socotite ca având un rol civilizator și de progres. Aiurea! În fapt, am asistat la extinderea unor moduri mai eficiente de a ucide și a domina.
Mai aproape de modernitate, în sensul celor de mai sus, trebuie să ne amintim doar de „marile gânduri politice” ale unor capete încoronate, dar care au dus însă la Marele Război. Legitimat, totuși, de către parlamentele vremii. În general, în mai toate cazurile de conflict, s-ar putea concluziona că entuziasmul de a ucide a fost unul care a avut o cuprindere populară.
Episodul My Lai, de pildă, este departe de a fi singular în privința comportamentelor umane aberante în caz de conflict. Să nu uităm, holocaustul a fost precedat de pogromuri, cu mult înainte ca extremismul politic, propriu modernității, să curenteze mințile acoliților lui Hitler. Rezumându-ne însă doar la modernitatea apropiată, este evident că fascismele și comunismele sunt departe de a fi doar niscai rătăciri accidentale și irepetabile ale unor lideri descreierați. Trebuie să realizăm că ambele au produs consecințe întrucât s-au sprijinit pe simpatia unui număr semnificativ dintre semenii noștri. Nu atât carisma unor lider au pus în mișcare numeroși oameni, ci mai degrabă ideile promovate de către aceștia. Idei care propuneau politici, cărora semenilor noștri le acordau un rost salvator.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că proporțiile colosale ale victimelor umane s-au datorat progreselor care au avut loc la nivelul mijloacelor de ucidere. În conflictul ruso-ucrainean s-a ajuns, în acest moment, la aproximativ un milion de victime de ambele părți. Și aceasta, datorită, în parte, ultimelor tehnologii de a ucide. Un milion de vieți nu au fost trăite, ci au fost ofrande inutile pe altarul unor orgolii ori al incapacității de a negocia de care au dat dovadă, și continuă s-o facă, liderii politici implicați în conflict. În mod paradoxal, referitor la invocatul conflict, se vorbește în continuare de principii. Personal, nu realizez ce fel de rațiune poate pune în cântar niște principii, pe de o parte, și un milion de vieți, pe de alta.
Continuăm să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu mulți dintre semenii noștri în anii ascensiunii extremismelor clasice, cum sunt fascismele și comunismele. În mod evident, nu au fost doar moduri de a concepe politicul, ci feluri de a înțelege și a percepe lumea. Primul gând ar fi acela că, într-o oarecare măsură, erau diferiți de noi. De pildă, multor germani din urban le convenea o politică de tip antisemit, întrucât aceasta a condus la însușirea proprietăților și bunurilor evreilor, după cum celor din rural le convenea munca neplătită efectuată de către prizonierii de război. Germanii prezentului sunt, fără îndoială, în mod semnificativ diferiți de cei din anii ’30. Și totuși, din nefericire, aceștia au încă urmași.
Pe de altă parte, nu putem să punem un anumit orizont valoric și zone ale sensibilității umane doar pe seama, cam cețoasă, a „vremurilor”? Căci, vezi Doamne, doar „vremurile” ar putea explica un anumit gen de schimbări care se petrec cu rapiditate în cadrul unor generații aparent asemănătoare și a căror firide de timp biologic sunt apropiate. Sugestivă, în acest sens, este o anchetă întreprinsă în perioada mișcărilor tinerilor care au agitat lumea occidentală în anii ’60: aproape 90% dintre aceștia, întrebați de ce urmează studii universitare, au răspuns că o fac pentru dezvoltarea propriei personalități. La aceiași întrebare, în anii ’90, pe un eșantion asemănător, aproximativ 90% dintre tineri opinează că o fac pentru a dobândi venituri mai mari. Este evident că avem de-a face cu o schimbare radicală de perspectivă, nu doar a unei viziuni asupra lumii, ci și a sensibilității umane, în genere. În mod evident, cea mai la îndemână explicație va pune accent pe schimbarea vremurilor.
Dar să revenim la invocatul eșicher politic. În ceea ce-l privește, că e cazul celui funcțional la noi, ori de aiurea, avem de regulă obișnuința firească să-l asociem unei axe care are un centru și două capete care-i marchează extremitățile. Desigur, cu extensii înspre dreapta și stânga, la centru poziționând partidele din familiile subsumate doctrinelor și ideologiilor clasice. Calificate ca fiind, totodată, și construcții politice tradiționale. Oricum, fie ele conservatoare, liberale ori social-democrate, acestea au dominat scenele politice de factură democratică ale spațiului occidental. Drept urmare, nimic mai firesc ca normalitatea funcționării regimurilor politice democratice din spațiul european să fi ajuns să fie strâns legată de guvernarea și prezența partidelor care se revendică ca aparținând acestui areal al politicului. Într-un atare context, ar trebui să plasăm și recentele evoluții care au început să marcheze multe dintre democrațiile occidentale. Este vorba despre ascensiunea partidelor, doctrinelor și ideologiilor plasate la extremitățile eșicherului politic. La fel ca și în cazul ascensiunii extremismului din anii ’30, răspândit cu repeziciune la nivelul majorității statelor europene, și cel din prezent este caracterizat de aceiași rapiditate în ceea ce privește contaminarea unor societăți cât se poate de „așezate”.
Dacă facem un sumar al principiilor și ideilor vehiculate de către partidele calificate ca fiind extremiste, este lesne de înțeles de ce actualul fenomen al extremismelor ar putea fi pus în mare măsură pe seama reacțiilor la politicile promovate de către Comisia Europeană. Suprareglementarea a făcut din Uniune un fel de pat a lui Procust, tot mai greu de acceptat de către societățile unui spațiu cultural bazat pe libertate și autonomie. Green Deal-ul constituie cireașa de pe tortul unor politici de-a dreptul absurde impuse peste capul statelor membre. Ca să realizezi cât de cât dimensiunile aberațiilor birocratice bruxellese, pare să fie suficientă comparația dintre partea amprentei de carbon care revine statelor europene (cam 8-9%) și măsurile de filiație de-a dreptul savanarolică și care au ajuns să împricineaze schimbări climatice arătându-se înspre „aerele” toxice produse de către văcuțele fermierilor occidentali.
În acest sens, devine tot mai evident faptul că extremismul este departe de a fi o creație a unor minți deraiate. Genul de politici pe care îl propun diversele fațete ale acestuia sunt departe de fi doar o aberație apărută din neant. Nicidecum! Tembelismul promovat de către centrul politic al multor state europene este direct răspunzător de ascensiunea rapidă a tot felul de extremisme. Oricum, din păcate, partitura extremismului e deja scrisă. Așteptăm „marii” interpreți!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
