EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Subtilități și sofisticăreli în regimul funcțional al prostiei (instituționale)

   Deși formularea temei care face obiectul editorialului de față ar putea să fie suspectată de o oarecare prețiozitate, precizăm din capul locului că pricina se datorează perspectivei haios-șăgalnice din care intenționăm să privim fenomenul atât de răspândit al prostiei. Nicidecum de sorginte individual-umană, ci… instituțională! Căci, la acest nivel, prostia nu-i ca „orșicare” prostie. Are consecințe foarte persistente și cât se poate de cuprinzătoare,…

   Dintr-o atare perspectivă, facem și prima precizare: de regulă suntem tentați să credem că prostia instituțională, asemeni nașterii Afroditei, s-ar prezenta și ea perfect conturată de la prima observație. Adică, ar fi ceva care, încă din momentul în care așa cum am recunoaște-o pe la unii dintre semenii noștri, aceasta ni s-ar releva în toată splendoarea, amplitudinea și găușenia de care poate fi în stare. Din experiență, știm că, instituțional, lucrurile nu prea stau așa. Ar fi însă un motiv din cauza căruia am fi tentați să credem că n-ar fi adecvată o perspectivă prea statică asupra fenomenului prostiei instituționalizate. Această perspectivă prezentând totodată și inconvenientul unei confuzii între prostia de tip bocnă, căreia oamenii sunt îndeobște pregătiți să-i facă față, și prostia cu ștaif. Instituțională. Căreia, din nefericire – fiind imprevizibilă și, de regulă, recunoscută când lucrurile nu mai prea pot fi corectate – oamenii nu prea mai sunt pregătiți s-o trateze în mod corespunzător și la timp. Această specie de prostie, cea cu ștaif, pare să fie, multora dintre observatori, un fel de chestiune de tip evolutiv. Da, dragii mei cititori, prostia din instituțiile statului pare să fie un fenomen care s-ar transforma în permanență. Astfel, dacă in statu nascendi prostia instituționala, îndeosebi cea cu ștaif, poate să fie considerată drept o fațetă a normalității, adică un fenomen poziționat la mijlocul curbei lui Gauss, după un oarecare timp, lucrurile ajung să ni se pară cu totul deosebite. Ceea ce înseamnă că, pe măsură ce trece timpul, acest soi de prostie pare că ar începe doar treptat să ne arate adevărata sa față. De prostie, pur și simplu!

   Numai că nu trebuie să ne lăsăm înșelați de către aparențe. Această specie de prostie, având temelii temeinice, instituționalizate, asemeni unui cameleon, prezintă un regim funcțional care, deși aflat tot timpul sub semnul mediocrității, lehamitei de a face eforturi creative etc., doar pare că evoluează la un moment dat sub auspiciile aparenței de firesc și normalitate. Când, de fapt, asemeni cameleonului, mereu același, în realitate, prostia cu ștaif este totuși o prostie din capul locului. Una, pur și simplu! Chiar dacă este emanația unei instituții. Doar aparențele o fac să pară ceea ce nu este de fapt.

   Somațiile schimbătoare ale realității, mereu ignorate, nu fac ca prostia să pară, la un moment dat, ceea ce este. Este, de fapt, egală cu sine chiar din momentul nașterii și până la cel care încep să i se dezvăluie resorturile de răspuns greșit la realitate. Așadar, și este de subliniat, prostia instituțională nu ni se relevă ca atare doar dintr-o perspectivă a timpului. Fiind, vezi Doamne, o chestiune care ar putea fi pusă la încercare de conjuncturile mereu schimbătoare ale realității. Nicidecum. Prostia cu pretenții, cu ștaif, și instituțională pe deasupra, având drept teren prielnic mediocritatea și lenea întru creativitate este tot timpul ceea ce este. Adică, o prostie! Timpul doar îi accentuează inadecvarea la realitate. O inadecvare pe care a avut-o însă din capul locului.

   Și ca să nu rămânem cantonați doar într-o notă speculativă, să luăm, de pildă, recenta Ordonanță de Urgență adoptată de către Guvern la propunerea ministrului Energiei. Mai precis, este vorba despre ordonanța referitoare la decarbonizarea sectorului energetic, un jalon din celebrul PNRR. După ce a fost cum a fost așa-numita negociere a celebrului Plan Național de Redresare și Reziliență – existând încă de pe atunci semne că energia dădea semne că va înceta să mai fie o marfă ca oricare alta – iată că inadecvarea la somațiile realității este continuată cu același aplomb iresponsabil. Astfel, în timp ce multe țări se pregătesc de o reevaluare radicală a ponderii cărbunelui în producerea energiei, în schimb, noi ne angajăm și mai abitir pe calea defunctului Green Deal. Ba, mai mult, sunt desenate proiecte de-a dreptul SF pentru spațiul nostru mioritic: cică, și să nu-ți vină să crezi, se vor închide mine în mod etapizat, se vor ecologiza exploatările de suprafață, iar termocentralele pe cărbune se vor conserva, vezi Doamne, pentru utilizări a unor combustibili mai prietenoși cu mediul. Se vor face recalificări și reconversii profesionale și vor apărea noi obiective turistice etc.! Ce de chestii subtile! Câte și mai câte sofisticării într-ale unei guvernanțe în numele semenilor noștri, de zici că la Palatul Victoria s-au aciuit nemții, nicidecum politicienii noștri, așa cum îi știm cu toții de câteva decenii… Și în urma deciziilor cărora mulți dintre semenii noștri au plecat spre alte zări.

   La prima vedere, totul pare să fie în regulă. Însă prostia rânjește, încă de pe acum, de prin toate paragrafele mai sus-numitei ordonanțe. Păi, să ne spună isteții noștri de guvernanți în ce fel vom conserva noi, românii, obiective odată închise. Nu altfel decât așa cum au fost conservate o mulțime dintre multe dintre ctitoriile socialiste. Este o realitate. Și nu sunt semne că o asemenea realitate nu se va mai repeta. Să luăm numai ce văd eu prin vecinătate: una termocentrală, cu conductă de gaz trasă de la Reșița, cu sediul pe lângă Anina. Cost: cam un miliard de $. În prezent, un monument mai hâd decât au putut face rușii din fabrica Azovstal. Ca să nu mai pomenim de toate minele de pe clisură, acum închise și cu toate acareturile în paragină și ruină… Care ecologizare? Care, cică, preconizate obiective turistice?

   Să fim serioși! Așa cum rânjetul prostiei instituționale a fost prezent din capul locului în mai toate proiectele care au vizat închideri controlate de obiective, la fel și în recenta ordonanță de urgență. Deși pare un răspuns adecvat, având drept referențial cerințele PNRR, ordonanța vizând decarbonizarea se dovedește o tâmpenie. Un alt exemplu de mediocritate și lene instituțională…

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…