EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Subtilități în regimul funcțional al prostiei instituționale

   Deși formularea temei care face obiectul editorialului de față ar putea să fie suspectată de o oarecare prețiozitate, precizăm din capul locului că pricina se datorează perspectivei haios-șăgalnice din care intenționăm să privim fenomenul atât de răspândit al prostiei. Nicidecum de sorginte individual-umană, ci instituțională… Căci, la acest nivel, prostia nu-i ca „orșicare” prostie, are consecințe foarte persistente și cât se poate de cuprinzătoare.

   Dintr-o atare perspectivă, facem și o precizare: de regulă suntem tentați să credem că prostia instituțională, asemeni nașterii Afroditei, s-ar prezenta și ea perfect conturată de la prima observație. Adică, ar fi ceva care, încă din momentul în care așa cum am recunoaște-o pe la unii dintre semenii noștri, aceasta ni s-ar releva în toată splendoarea, amplitudinea și găoșenia de care poate fi în stare. Din experiență, știm că, instituțional, lucrurile nu prea stau așa. Ar fi însă un motiv din cauza căruia am fi tentați să credem că n-ar fi adecvată o perspectivă prea statică asupra fenomenului prostiei instituționalizate. Această perspectivă prezentând totodată și inconvenientul unei confuzii între prostia de tip bocnă, căreia oamenii sunt îndeobște pregătiți să-i facă față, și prostia cu ștaif. Instituțională… Căreia, din nefericire – fiind imprevizibilă și, de regulă, recunoscută când lucrurile nu mai prea pot fi corectate – oamenii nu prea mai sunt pregătiți s-o trateze în mod corespunzător și la timp. Această specie de prostie, cea cu ștaif, pare să fie, multora dintre observatori, un fel de chestiune de tip evolutiv. Da, dragii mei cititori, prostia din instituțiile statului pare să fie un fenomen care s-ar transforma în permanență. Astfel, dacă in statu nascendi prostia instituționala, îndeosebi cea cu ștaif, poate să fie considerată drept o fațetă a normalității, adică un fenomen poziționat la mijlocul curbei lui Gauss, după un oarecare timp, lucrurile ajung să ni se pară cu totul deosebite. Ceea ce înseamnă că, pe măsură ce trece timpul, acest soi de prostie pare că ar începe doar treptat să ne arate adevărata sa față. De prostie, pur și simplu!

   Numai că nu trebuie să ne lăsăm înșelați de către aparențe. Această specie de prostie, având temelii temeinice, instituționalizate, asemeni unui cameleon, prezintă un regim funcțional care, deși aflat tot timpul sub semnul mediocrității, lehamitei de a face eforturi creative etc., doar pare că evoluează la un moment dat sub auspiciile aparenței de firesc și normalitate. Când, de fapt, asemeni cameleonului, mereu același, în realitate, prostia cu ștaif este totuși o prostie din capul locului. Una, pur și simplu! Chiar dacă este emanația unei instituții. Doar aparențele o fac să pară ceea ce nu este de fapt.

   Somațiile schimbătoare ale realității, mereu ignorate, nu fac ca prostia să pară, la un moment dat, ceea ce este. Este, de fapt, egală cu sine chiar din momentul nașterii și până la cel care încep să i se dezvăluie resorturile de răspuns greșit la realitate. Așadar, și este de subliniat, prostia instituțională nu ni se relevă ca atare doar dintr-o perspectivă a timpului. Fiind, vezi Doamne, o chestiune care ar putea fi pusă la încercare de conjuncturile mereu schimbătoare ale realității. Nicidecum. Prostia cu pretenții, cu ștaif, și instituțională pe deasupra, având drept teren prielnic mediocritatea și lenea întru creativitate este tot timpul ceea ce este. Adică, o prostie! Timpul doar îi accentuează inadecvarea la realitate. O inadecvare pe care a avut-o însă din capul locului.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…