Săptămâna trecută îmi arătam îngrijorarea în legătură cu intenția habarniștilor care ne guvernează de a înstrăina pădurile deținute de către Romsilva. De fapt, trebuie precizat că intenția guvernanților, în privința pădurilor, nu este un act voluntar, ci este unul condiționat de așa-numitele jaloane care au fost negociate de către partea română cu birocrații de la Bruxelles, chestiuni trecute în magistralul document-diktat PNRR. Un document care nu a cunoscut spațiul public. Potrivit acestuia, după cum știm, nu prea e loc de întors: nu îndeplinim cele trasate în pomenitul înscris ghidonat de la Bruxelles, nu pupăm bănuții europeni. Adică, vrem nu vrem, ne reorganizăm în așa fel încât pădurile aflate în proprietatea statului român să poată deveni proprietatea unor firme private. Iată cât de simple pot deveni o serie de probleme ce păreau imposibil de soluționat, așa cum s-au dovedit furturile și defrișările ilegale de lemn, chestiuni care s-ar părea că au cam obosit creierii politrucilor noștri mioritici.
Trebuie să recunoaștem, ai noștri politruci au evoluat, în cele trei decenii de parcurs postcomunist, și au ajuns astfel să dea dovadă de o rațiune aparte. Una care sună la modul următor: de ce să te chinui în folosul societății, când, în schimbul cedării unei părți dintr-o afacere a statului, se rezolvă ceea ce tu, stat român, nu ai fost capabil să gestionezi. În plus, pătrățica, de 50% – 1%, care mai poate (teoretic) rămâne îndeobște statului, le-ar permite conducerilor partidelor, în continuare, un control asupra unor indemnizații destul de grase și pe care să le distribuie aparatcilor fideli.
Mă arătam, în editorialul de săptămâna trecută, iritat peste măsură de-o asemenea prostie. Desigur, o făceam gândindu-mă la faptul că foarte mulți români care se încălzesc cu lemne vor suporta, după privatizarea pădurilor, creșteri inevitabile de prețuri. Însă, după accidentul de Complexul Energetic Oltenia nu mai sunt atât de sigur că păstrarea pădurilor în proprietatea statului ar constitui ceva benefic pentru societate. Dimpotrivă! Și este vorba nu numai despre păduri, sare, ci despre orice în care statul este încă acționar majoritar. Încep să cred tot mai mult că statul român ar trebui scos, acolo unde mai este, din postura de deținător majoritar de acțiuni. Adică, pur și simplu, să nu mai aibă posibilitatea de a-și numi tot felul de politruci la cârma unor afaceri. Politruci care, după cum ni se demonstrează zi de zi, nu știu altceva decât să dea dovadă de o ticăloșenie cu totul nemaiîntâlnită în alte state luate drept model de către români. State care au în proprietate, ca să vezi minune, tot felul de afaceri strategice. Și le gestionează cum trebuie. Nu le prăduiește cum face statul nostru mioritic.
Să nu știe, de pildă, Dl. Ciolacu, în curând premier – când acuza de somnolență nu pe politicienii propriului partid – că și domnia sa are o mulțime de secretari de stat și miniștri care iau indemnizații degeaba de la Eximbank? Și nu numai de aici. Precum termitele, partidele, prin politicienii arondați, rod bani buni din bunul public. Politicieni care, în realitate, nu au nicio legătură cu afacerea asupra căreia au fost parașutați pentru a încasa indemnizații degeaba. Suntem convinși că „în curând premierul Ciolacu” știe cu precizie pe unde somnolează și dau dovadă de incompetență o mulțime de neica nimeni din propriul partid, adică tot felul de nulități așezate de către partid în tot felul de consilii de administrație.
Am ajuns să fiu convins de un fapt, care este evident, fără să apelez la cine știe ce calcule savante: pierderea controlului de către stat a managementului unor afaceri, însă păstrarea unei jumătăți minus un procent din această afacere va fi preferabilă unei dețineri integrale nu doar din perspectiva partidelor și politicienilor, ci și pentru restul societății autohtone. Altminteri, afacerea poate ajunge oricând în situația de insolvență și faliment. Cum se întâmplă de regulă. Așa cum este și cazul Complexului Energetic Oltenia, care în curând va trebui să dea înapoi un ajutor de stat de aproximativ jumate de miliard de euro. Și nu prea are de unde. Iar statul nu mai poate interveni. Îl oprește o serie de legi care, însă, îi aparțin.
Pentru cei care nu sunt la curent, suma pomenită a fost folosită pentru plata certificatelor de CO2. În paranteză fie spus, certificatele CO2 nu sunt, pentru o societate cum este cea autohtonă, decât o consecință dezastruoasă a politicii pusă la cale de birocrația de la Bruxelles. Green Deal-ul European, și aceasta s-a știut din capul locului, va putea da roade doar în țările dezvoltate, nu și în societăți cum este cea autohtonă. Pur și simplu, trebuie să ne intre în tărtăcuță că nu ne putem compara cu alte state care acum, în situație de criză, își permit să intervină, eficient, în chestiuni strategice, cum este energia. Nu doar să „stea de șase” la activitățile de prăduire căprărite de către partidele și politicienii noștri mioritici.
O concluzie se impune de la sine: fără să fim totuși un stat eșuat, suntem în postura unui stat care, având resurse reduse, este pe deasupra împotmolit, înnămolit iremediabil în incompetență și corupție. Un stat care, astfel, va continua să graviteze la periferia Europei, fiind incapabil de autodezvoltare. Și pe a cărui intrare nu ar trebui scrisă vreo urare de bun venit într-un loc însorit, ci acel vers, poate puțin modificat, și pe care-l știm cu toții, din Divina Comedie. Căci, într-adevăr, atunci când vezi noroaiele delăsării, incompetenței, corupției, în care sunt împotmolite afaceri strategice, ești nevoit să lași deoparte orice speranță.
Oricât ar părea de exagerat, trebuie să remarcăm faptul că datorită modului de structurare a alcătuirii noastre statale postcomuniste, comunitatea politică autohtonă – adică aceea care dă sens și vigoare unei stat – a avut și va avea parte în continuare de un proces de funcționare profund viciat. Iar aceasta nu se datorează exclusiv celor care formează clasa politică autohtonă. Ci ar trebui incluse, aici, elitele intelectuale, dar mai ales formatorii de opinie. Desigur, trebuie să nu-i uităm pe semenii noștri care, dezamăgiți, au ieșit din sistemul unui politic care are drept preocupare de căpătâi… doar căpătuiala.
A doua concluzie: dacă exploatarea de la Jilț, unde a avut loc accidentul cu trei morți și 10 răniți, ar fi fost una privată, un eveniment atât de tragic, care să se datoreze incompetenței și corupției, probabil, nu ar fi avut loc. Pe ce mă bazez, vorba personajului din Moromeții? Pe nimic altceva, decât pe o simplă privire asupra afacerii OMV Petrom. Lăsăm deoparte faptul că deși privatizarea Petrom a avut loc în condițiile unei subevaluări de-a dreptul hoțești, ceea ce este firesc pentru un stat înnămolit în incompetență și corupție, că raptul Petrom a dus, în plus, și la distrugerea petrochimiei autohtone, totuși prin privatizare s-a pus capăt incompetenței și prăduirii căprărite de către mafiile protejate de către partidele și politicieni mioritici. Partea tragică, în toată povestea cu Petrom, este că statul nostru mioritic nu mai deține aproape jumătate din această companie de interes strategic, atâta cât era în momentul privatizării. Iar Tăriceanu, alt politician „inspirat”, ne poate oferi un răspuns la întrebarea: cum este să pierzi jumătate din dividendele unei afaceri profitabile? Desigur, Petrom a ajuns o afacere profitabilă datorită austriecilor, nicidecum având parte de contribuția noastră, a românilor. Oare cum ar fi arătat în prezent firma Petrom? La o asemenea întrebare, răspunsul poate fi inspirat de ceea ce vedem zi de zi în curtea cu bunuri ale statului român: cât se poate de prost și în preajma falimentului.
Altminteri, cum ar putea să arate o firmă căpușată, în mod constant, de către tot felul de mafii protejate de către partidele și politicienii mioritici? Nu altfel, fără doar și poate, de cum arată în prezent Complexul Energetic Oltenia: înnămolit în incompetența și corupția celor numiți pe filieră politică. Mai mult de jumătate dintre afacerile statului se învârt în preajma falimentului și insolvenței. Așa că suveraniștii noștri, care-și caută în aceste zile cu disperare demnitatea națională, furată vezi Doamne de către austrieci, ar trebui să fie mai atenți la ceea ce își doresc. S-ar putea, Doamne feri, ca dorința să li se îndeplinească. Ceea ce, nu peste mult timp, va demonstra că Petromului recuperat i se va aplica regula de aur a afacerilor gestionate integral de către stat. Adică, va deveni o vacă de muls pentru tot felul de mafii, nicidecum ceva care să aducă beneficii societății.
Dar întorcându-ne la complexul nostru, nu cel mioritic, ci energetic, să tragem nădejde că, lăsându-se deja cu leșinuri, ancheta demarată nu mai are cum să nu scoată la lumină afacerile necurate care, asemenea unui cancer, s-au extins doar pe seama și în dauna unei afaceri de interes strategic. Și despre care, vezi Doamne, nu s-a știut, la cel mai înalt nivel, că este prăduită de către tot felul de șmecheri. S-a știut. Și încă în amănunt. A fost chiar public faptul că un liberal de frunte, prin firma mamei sale, a păpat un milion de la împricinatul complex energetic. S-a întâmplat ceva, cumva, cu împricinatul fruntaș liberal? Nicidecum! Și ce dacă este strategic complexul? S-ar părea că, pe habarniștii care ne guvernează, i-a durut taman la bascheți. Așa că pe tăpșanul afacerilor statului au continuat să zburde în voie tot felul de activiști politici, care la viața lor nu s-au remarcat decât prin doctorate false, pe lipitul afișelor etc. Statul nostru a rămas astfel doar o instanță care protejează tot felul de combinații păguboase, gestionate însă de cei apropiați politicienilor care au ajuns la butoanele de control ale acestui tip de stat. De altfel, politicienii sunt semeni de ai noștri, profund specializați în înșelarea speranțelor celor care-i propulsează la putere. Politicieni pe care, din nefericire, nu-i recomandă nici măcar „vocea și talentul”, ci doar niște apucături de slugi hoațe.
Este o realitatea tristă, fără speranță: chiar politicienii se bazează pe consimţământul tacit al celor pe care-i conduc, şi potrivit cărora politica ar fi o chestiune nu tocmai curată, care nu trebuie, în consecinţă, măsurată cu unităţi de natură morală. O chestiune căreia politicienii i se conformează din plin.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
