EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Speranțe deșarte

   Faptul că mai toate mandatele prezidențiale s-au încheiat cu o cotă de popularitate extrem de scăzută pentru ocupanții fotoliului de la Cotroceni, ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe cei care-și doresc să ajungă într-o asemenea funcție. Considerată, în continuare, ca fiind o componentă esențială a sistemul de putere din statul Român. Am fi tentați, drept urmare, să credem că aceștia – fie că sunt lideri de partide, ori independenți – ar fi cei mai „calificați” să fie artizanii declanșării unui proces reflexiv asupra rostului instituției președințiale. Un proces care, de bună seamă, ar trebui să acapareze spațiul nostru public. S-ar creea o situație în care analiști, intelighenția în general, ori chiar vorbăreți pe rețele de socializare, ar avea, cu adevărat, ce dezbate. Fără îndoială, nu ne așteptăm că politicienii, chiar în postura de candidați prezidențiali, ar putea să-și aducă vreo contribuție cognitivă la chestiune. Ar fi suficient ca domniile lor să aprindă doar scânteia unor dezbateri publice asupra locului instituției prezidențiale. Restul ar veni de la sine.

   Din păcate, împricinații care ar fi trebuit să fie doar inițiatorii pomenitului proces reflexiv vor continua, probabil, să se mulțumească să fie doar actorii aceluiași spectacol de umbre. Și căruia îi spun politică. Ceea ce nu acoperă un atribut al termenului: politica trebuie să ducă la structurarea unei comunități politice ale cetățenilor. Până în prezent, spectacolul invocat, deși acaparant, n-a făcut decât să întrețină iluzia importanței deosebite a instituției prezidențiale autohtone. Deoarece, ceea ce au avut și au în vedere competitorii pentru președinție, acaparând spațiul public, vizează în principal mecanisme care, deși contează cu adevărat pentru evoluția unei societăți, nu sunt însă sub controlul acestora. Ci, aparțin, în realitate, executivului. Proiectele politice ale unui președinte sunt mediate de către executiv. Ceea ce face ca relația acestuia cu semenii săi fie una indirectă. Așadar, din capul locului, vorbăria prezidențială (demagogie?) nu prea are de-a face cu problemele reale ale românilor.

   Este adevărat, președintele numește premierul. Numai că un atare fapt face din președinte cel mai mare sforar politic din societate. Mai toate eforturile acestuia vizează posturi și poziții în dispozitivul de putere, nicidecum politici care să schimbe ceva în mersul lucrurilor. Așadar, președintele nu are pârghii instituționale pentru a soluționa chestiuni care să aibă de-a face cu interesele concrete ale semenilor săi în calitatea acestora de cetățeni. În rest, când prezidenții noștri au fost deosebit de activi, cum a fost dl. Băsescu, faptul nu a fost benefic pentru societate. Întrucât, să nu omitem, interfața acestuia cu semenii săi în calitate de cetățeni, în ciuda calităților de politician, a fost una mediată, nicidecum directă, cum au fost lăsați să creadă cetățenii în calitatea lor de electori. În general, acțiunile acestuia au ținut mai ales de persuasiune, de trasul sforilor. De interesele acestuia de a-și „ornamenta” cu realizări mandatul. Nici Iohannis, și el un președinte cu două mandate, nu a reușit altceva cu acțiunea „geaca roșie”, ori cu așa-zisa „Românie educată”.

   Concluzia? Prestațiile prezidențiale au avut loc sub semnul unui electoralism de scurtă perspectivă. Cetățenii fiind vizați doar într-o astfel de postură. De alegători. Și cam atât. În mod paradoxal, cu toate defectele sale, așa-numitul „președinte ales” a înțeles foarte bine cam despre ce este vorba. Și anume, că instituția cea mai înaltă în România este una a vorbelor, a obiectivelor care nu pot fi puse în practică, a unor speranțe care nu vor trece în altă fază. Sunt motive din pricina cărora împricinatul a ales o partitură mesianică, cu obiective cețoase, ambele menite să seducă orgoliile unui electorat pe care politicienii tradiționali nu l-au băgat în seamă. Un electorat care, dependent de rețelele sociale, refuză complexitatea realității. Și pentru candidatul nostru mesianic realitatea este ceva care trebuie simplificat. Refuză dezbaterile, deci posibilitatea unor puncte de vedere critice. El comunică direct cu poporul. Și o face prin intermediul rețelelor de socializare. Nu acceptă spațiul public, care implică dezbaterea. Realitatea altora. Realitatea, este un construct care presupune, din partea celui care o percepe, un spirit critic în raport cu aceasta. Ceea ce nu este cazul în ceea ce-i privește pe fanii reluării turului II.

   În paranteză fie spus, refuzul realității, a complexității acesteia, nu este neaparat corelat cu un anumit nivel al intelectului. De pildă, un post Tv. care, prin titulatură, deși trimite în mod paradoxal la Realitate, a ajuns, prin lucrătorii acestuia, să semene cu televiziunea din vremurile comuniste. Câtu-i ziua de lungă, autointitulata „televiziune a poporului” nu are altă preocupare decât să-l preamărească pe acest șarlatan, care este nea mesia Georgescu. Partea bună este că, pe zi ce trece, chiar și pentru neavizați, devine tot mai evident faptul că instituția prezidențială, creată cu scopul realizării unui echilibru între actorii politici, așa cum erau aceștia acum mai bine de trei decenii, utilizându-se pârghii de persuasiune cvasi-instituționale, a fost gândită pentru omul momentului. Nu-l mai pomenim. Relevant fiind faptul că, vrem, nu vrem, instituția prezidențială, așa cum a fost croită și bătută în zdravene cuie constituținale, pare să nu mai corespundă totuși nevoilor unei realități în continuă schimbare. De pildă, tensiunile, evitabile într-o alt design instituțional, dintre președinte și șefii executivului, deja notorii, au fost doar preludiul unei povești care trenează asemeni unei telenovele. Și în care distanța dintre realitate și speranțele semenilor noștri se tot adâncește. Fenomenul pomenit dovedindu-se nu doar o metehnă minoră a unei culturi timpurii în ale democrației. Acesta, cum se observă, a devenit, între timp, o adevărată frână în evoluția instituțiilor autohtone.

   Privind prin ochii unor martori situați pe marginea unui astfel de spectacol de umbre, dar care acaparează spațiul public – vehicule fiind analiști declarați, ori tot felul vedete ale rețelelor de socializare – acestora nu le rămâne decât să constate, cu un fel de amărăciune, și cam atât, cum se dovedește acest deșert al preocupărilor privind rostul acestei instituții capro-varziste. Care este președinția mioritică. Probabil că lucrurile nu se vor schimba prea curând. Iar instituția prezidențială va rămâne, pentru încă multă vreme, o țintă mult dorită de majoritatea partidelor noastre mioritice.

   Fără îndoială, întrucât partidele politice sunt cele care-și doresc cel mai mult să-și plaseze liderii într-o astfel de funcție, te-ai aștepta, în mod firesc, că la nivelul acestora s-ar putea produce mai sus pomenitele „situări” reflexive. Ceea ce, după cum știm, nu s-a prea întâmplat. Și nici n-o să se… Partidele, din păcate, numărându-se printre factorii cei mai puțin reflexivi din societatea autohtonă. Realitatea ne arată că partidele nu au, pur și simplu, capacitatea de a privi ceva mai departe de propriile interese. Interese care, cel puțin până în această fază a evoluției democrației autohtone, dovedesc cu prisosință că un președinte poate sălta foarte mult cota partidului politic din care provine. Îl poate împinge chiar la guvernare, deși nimic nu-l recomandă pentru o astfel de postură. Adică, accesul nemeritat, electoral vorbind, la cașcaval! Ceea ce, să fim realiști, s-ar păreea să conteze cel mai mult în setul de valori al oricărui partid. Nici suveraniștii nu fac excepție!

   Și s-a mai întâmplat ceva. Progresele petrecute în domeniul comunicațiilor, în cel al prelucrării datelor etc. au dus la rafinarea tehnicilor de manipulare. Cambridge Analytica a deschis un proces care nu poate fi rezumat doar la o simplă tehnică de influențare a votului, ci schimbă, din nefericire, datele sistemului democratic de putere. Lucrurile au evoluat atât de mult, încât politicienii noștri, și nu numai ei, au ajuns să confunde spațiul public cu rețelele de socializare. De unde și strigătul de luptă al noii administrații americane pentru libertatea nelimitată în privința operatorilor de rețele sociale. Probabil că, mimetici și mereu doritori de a li se da azimuturi de acțiune, o mare parte dintre politicienii noștri au ajuns să fie convinși că-i musai să se maimuțărească pe Tik-Tok. În loc să trimită o astfel de afacere la locul pe care-l merită, politicienii se dau de toți pereții să facă din rețelele de socializare un vehicol menit să înlocuiască spațiul public. Ceea ce, ne place ori ba, induce modificări de substanță în modelul democratic de putere, așa cum îl cunoaștem.

   Oricum, cu o nonșalanță de-a dreptul inconștientă, datorită confuziei dintre spațiul public și rețelele de socializare, politicienii au ajuns în situația de a-și retrograda semenii din postura de cetățeni, transformându-i doar în receptori de mesaje manipulatorii. Ceea ce, deocamdată, pare să le convină de minune. Consecință directă: realitatea a ajuns tot mai diluată. Facil, astfel, de înghesuit în spațiul virtual. Un spațiu, compus dintr-o mulțime de entități solipsiste, care se sustrag procesului de configurare a unei memorii colective. Atâta vreme cât rețelele de socializare nu sunt folosite de către guvernanți pentru consultare în chestiuni importante, aceste rețele nu pot înlocui spațiul public. Nu sunt altceva, în contextul alegerilor, decât canale facile de manipulare a voturilor.

   Din nefericire, pe de altă parte, fenomenul de electoralizare a cetățenilor a dus la o accentuată degradare a partidelor. Acestea au încetat, treptat, să mai fie niște entități bazate pe trei ingrediente esențiale: idei, oameni de o anumită calitate și bani. În prezent, ceea ce contează sunt numai banii care trebuie investiți în rețelele de socializare, în expertiza necesară utilizării acestora în vederea manipulării. La care se adaugă, desigur, asocierile umane care facilitează un astfel de obiectiv. Știm că ideile, dezbaterea lor în spațiul public, necesita o anumită calitate a oamenilor care fac politică. Ceea ce în prezent nu se mai întâmplă.

   Leadership-ul politic, și o spun mai toții analiști, este și el într-o degradare evidentă. Ceea ce s-a răsfrânt asupra calității aranjamentelor de factură democratică de pe ambele maluri ale Atlanticului. Vicele lui Trump, fin analist, posesor de idei gândite de alții, ține morțiș însă să ne convingă că doar democrația europeană ar fi, vezi Doamne, în criză! Până una, alta, europenii ar trebui să uite de atacul asupra Capitoliului. Căci, acesta n-a avut loc! Și nici grațierea participanților la „trumpiadă”. Soldată cu morți…

   Realitatea nu este ceea ce am fi tentați să credem. Noi, ăștia de pe margine. Realitatea, potrivit lui Trump, este doar ceea ce se construiește în mintea celor puternici! Și, după cum vedem, chiar cu îngrijorare, până și realitatea mondială pare să fie tot atât de complexă, precum mintea histrionului de la Casa Albă. Realitate adiționată, de rău augur, de orizonturile spirituale ale sicofanților și yesmenilor care se tot aglutinează în jurul acestuia. Așa cum o fac fluturii care roiesc obsesiv în jurul oricărui bec chior…

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…