EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Spațiul nostru public…

N-o să încerc o definire riguroasă a spațiului public, în genere, mai apoi, prin diferență, a celui autohton, mă pot rezuma, pentru nevoile articolului, la o exemplificare, suficientă însă pentru a-i surprinde atât anatomia cât și funcționalitatea.

Așadar, fără îndoială că ne amintim problema CAP-urilor de la începutul anilor ’90. Nu prea mai știm exact, după mai bine de 30 de ani, cum s-au petrecut lucrurile, dar mai toată lumea știe, chiar și cei mai tineri dintre noi, că evenimentele s-au soldat, juridic, cu desființarea destul de rapidă a acestora, iar în fapt, cu prăduirea bazei lor materiale. Consecințele, pe termen lung, sunt și ele, de asemenea, știute: o agricultură fărâmițată, de subzistență, pulverizată într-o mulțime de neputințe care înseamnă tot atâtea imposibilități de a ne reatașa modernității rurale, un sistem de irigații dus pe apa sâmbetei, aproape jumătate din terenul cultivabil aparținând unor entități alogene, importuri astronomice de hrană etc. Cui s-au datorat toate acestea? Desigur că partidelor și corifeilor lor politici din acea vreme, începând cu Iliescu, Câmpeanu și Coposu și terminând cu mulțimea de trepăduși și chibiți politici din jurul acestora. Trebuie spus, din capul locului, fiind vorba despre dezbatere, raționalitate și argument etc., că niciunul dintre cei situați la vârf nu și-a riscat alura și statutul politic, desigur că imaginare, nu reale, așa cum le va evalua istoria. Au preferat, în schimb, să se constituie în materia a ceea ce va deveni dintr-un simplu bun politic, partizan, marketizabil un adevărat ax identitar. Procesul, producându-se precum umiditatea care avansează din particulă în particulă, a năpădit nu doar propriile partidele, ci sectoare ample din societate. Astfel, societatea s-a împărțit, cu precădere, doar în emulii celor menționați, prea puțini rămânând raționali și dispuși unui dialog. Dialog care, după cum știm, nu a avut loc! Iar agricultura și problemele zonelor rurale nu s-au constituit decât într-un exemplu al văduvirii spațiului nostru public de o firească dezbatere cu privire la politicile de urmat în domeniu.

În paranteză fie spus, o să mai treacă ceva vreme până se va pune în cântar cu obiectivitate contribuția acestora la dezastrul care va urma: căci, nimeni nu știe câte decenii vor trece până se vor reașeza lucrurile. Ceea ce știm, este doar faptul că nimic din ceea ce ar fi ținut de rațiune și argumentare, instrumente necesare pentru a intra într-o dezbatere publică, nu i-a determinat la părăsirea tranșeelor lor ideologice mimetic asumate.

Consecința? Și pe care o vedem cu toții! În realitatea celor mulți, în fapt, nu a avut loc nicio dezbatere cu privire la ceea ce se va năpusti asupra acestora. Pur și simplu, lucrurile s-au petrecut de la sine, precum o catastrofă naturală. Spațiul public, locul unde ar fi trebuit să se întâlnească experiențe, să se cunoască situații și situări concrete, să se potențeze reciproc cunoștințe etc. a rămas un mare teren viran. Șansa unei acumulări culturale, a unei alte sensibilități civice a fost ratată. Este adevărat, semenilor politicienilor corifei ori banalilor trepăduși, adică nouă, celor de rând, nu ni s-a spus de-a dreptul că suntem mulți, dar… proști! În schimb, în fapt, ni s-au aruncat în spațiul public doar poziții inflexibile, injurii și etichete. Căci mai mult nu meritam! Să nu ne supărăm, deoarece noi, cei mulți, i-am cauționat prin vot și prin inacțiune complice. De parcă, în paranteză fie spus, dacă-și mai amintește careva, nicio parte implicată în păruială nu ar fi știut, vezi Doamne, că au existat totuși forme de asociere încă din perioada interbelică, independente de ideologia și poncifele de factură comunistă. În concluzie, și fără s-o mai lungim, dacă ne referim la spațiul public autohton, am putea spune: ceea ce îl caracteriza încă din anii ’90, continuă să se manifeste și în prezent: la noi nu se dezbate, ci se combate cât mai năprasnic. Spațiul public autohton nu a fost un loc în care sâmburii nașterii unei culturi a dezbaterii, a compromisului rezonabil etc. să fi prins ceva rădăcini odată cu schimbările generate de prăbușirea aranjamentului comunist de putere. Dimpotrivă, spațiul public autohton a fost locul în care a încolțit și s-a dezvoltat de minune cultura confruntării, a adversității, a pozițiilor exclusiviste etc. S-a ajuns până acolo, încât până și necesitățile de ordin identitar au fost aproape în totalitate subordonate logicii confruntării și adversității. Căci, am putea conchide, asumarea unei anumite identități nu a fost, cum era firesc, rezultatul conștientizării unei anumite anatomii funcționale, a unui aranjament de factură intrinsecă – sintetizate în mod ideatic ca doctrină ori ideologie – ci a fost mai degrabă consecința unei poziționări adversative, a cărei logică era centrată pe deprecierea, pe desființarea oponentului. Iohannis, și azi, nu ne prea spune ce este, ci cât este de anti-PSD!

Așa se face, din nefericire, că deși avem o serie de instituții de factură democratică, prin natura lor destinate unor relații care ar trebui să ocolească confruntarea și adversitatea dintre părți, acestea sunt totuși nevoite să respire doar aerul otrăvit al spațiului nostru public. Unul, ca să desăvârșim tabloul, născut odată cu evenimentele violente care au condus la răsturnarea comunismului, socializându-se și intrând în adolescență odată cu mineriadele, maturizându-se odată cu sentimentul de neputință rezultat din rodarea la putere a mai tuturor partidelor apărute după Decembrie ’89, ori cu lehamitea generată de deziluziile pricinuite de partidele și politicienii de tip efemeride. Și ajunși în zilele noastre, am putea adăuga că explozia rețelelor de socializare nu a condus la schimbarea mai sus-pomenitelor metehne ale spațiului public autohton. Dimpotrivă, le-a accentuat trăsăturile care valorizează confruntarea și adversitatea în dauna dezbaterii. Trebuie remarcat că un atare specific al spațiului public autohton, în mod paradoxal, se răsfrânge atât asupra utilizării expertizei în politică, cât și în ceea ce privește rostul și statutul acesteia în societate, în genere. Este evident că atâta vreme cât relațiile din spațiul public sunt bazate pe confruntare și-n încrâncenarea pozițiilor susținute, nicidecum pe dezbatere axată pe argument, expertiza pare să fie un fel de moft fără valoare. Ponderea extrem de restrânsă a expertizei din spațiul public ne spune multe despre calitatea partidelor, dar și cu privire la politicienii care le populează, precum și asupra ideilor publice care pot deveni la un moment dat acțiuni de guvernare. Și, mai grav, instituțiile publice sunt afectate în mod direct de slaba valorizare a expertizei. Și, nu în ultimul rând, ponderea redusă a expertizei în spațiul public ne spune multe și despre modul în care, treptat, din imprecație în înjurătură, este format și educat omul de rând în calitatea sa de cetățean.

În fine, remarcăm că un asemenea specific al spațiului public autohton, se răsfrânge și asupra modului în care sunt valorizați semenii noștri. Confruntarea ca regulă de relaționare conduce în mod necesar atât la deprecierea semenului, cât și la falsa evaluare de sine. Trebuie menționat că deprecierea semenului și falsa evaluare de sine nu sunt, cum ar părea să fie, doar niște dimensiuni psihologizante ale unor fenomene din societatea noastră, ci s-au constituit în adevărate gramatici care ne arată logica după care s-ar părea că funcționează structurile administrative, începând de la guvern și terminând cu „cârmuirea” din cel mai mic cătun. Căci, ce altceva ar explica totalul dezinteres față de banul și bunurile publice. Și desigur, corupția! O cangrenă a cărui metabolism este alimentat de modul în care sunt valorizați semenii noștri. Când nu dai doi bani pe semenul tău, totul este posibil în regnul politic: nu contează decât foloasele pe care, ca politician, le tragi pentru tine și, desigur, pentru gașca de afaceriști care se grupează în spatele politicienilor și partidelor. Din nefericire, rețele de socializare, mediul digital de comunicare în genere, chiar dacă sunt utilizate în mod preponderent de către tineri, nu a schimbat în mod semnificativ anatomia și regimul de funcționare al spațiului public. În ciuda faptului că s-a micșorat timpul de reacție a unor grupuri umane, întrucât informația circulă foarte repede, totuși mobilizarea aflată sub semnul “#” nu pare să aibă o calitate deosebită, comparativ cu mobilizările partizane ale anilor ’90. Disponibilitatea pentru argument, dezbatere în genere, nu au câștigat cine știe ce teren în dauna confruntării ori adversității cu rosturi identitare.

Și ajunși aici, este evident că nu prea mai este loc de optimism în legătură cu evoluția societății noastre. Dragi cititori, cerându-mi scuze pentru lungimea articolului, trebuie să realizați că tranziția s-a încheiat, societatea noastră și-a dobândit deja trăsăturile și caracteristicile sale definitorii pe care le va manifesta de acum încolo pe scena europeană. Așa cum arată lucrurile, reforma societății nu este încă posibilă! Rămâne doar, din perspectiva celui care participă la spectacolul alegerilor electorale, să se tragă nădejde că altceva mai bun să se petreacă în legătură cu spațiile publice pe care le-am dori cu toții cât mai urgent reformate: infrastructura, educația, sănătatea, pensiile etc.

Și, probabil, vom îmbătrâni în nădejde, speranță și amarul deziluziei…

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro