„Democraţia nu este despre idei, ci despre oameni.” (Adam Michnik)
De când România urmează o traiectorie post-comunistă s-au scurs mai bine de trei decenii. Răstimp care ne permite să vorbim despre schimbarea unei generații cu alta. Desigur, în rândurile de față ne referim cu precădere la schimbarea de generație care a intervenit și în politică, nu numai în viața de zi cu zi. În chestiune, probabil, vârsta observatorului are o importanță crucială în percepția cotidiană a anatomiei unei generații. Personal, de pildă, ar fi suficient să mă uit doar în jurul meu și-n oglindă: este cât se poate de evident că, deși tineri fiind în ’89, în prezent mulți dintre ce au plesnit de planuri și elan juvenil nu mai sunt printre noi. E natural, din păcate! Iar cei de un leat cu subsemnatul, din nefericire, se află în posesia unei clepsidre care indică doar amurgul. De acum încolo, grădina fiecăruia se va umple în mod constant de movilițe.
Dar revenind. În mod natural, generația care a reluat firul politicii, la începutul anilor ’90 – comunismul, în fapt, fiind un aranjament de putere non-politic – a fost treptat înlocuită de către o nouă generație de politicieni. Pentru a realiza dimensiunea unei atare schimbări sociale este suficient să trecem în revistă rata de schimbare, la fiecare patru ani, a garniturilor de politicieni care s-au perindat prin cele două Camere. Faptul că au mai supraviețuit, pe ici pe colo, unele exemplare din foștii dinozauri politici, nu schimbă natura fenomenului: în prezent, în mod cert la butoanele decizionale ale societății autohtone se află indivizi care n-au nimic de-a face cu vreo experiență de viață care să fi fost marcată de comunism. Fără îndoială, de la valorile, orizontul cultural etc. și până la sensibilitatea umană noua generație de politicieni este rodul realităților postcomuniste. O simplă privire asupra celor care aglomerează spațiul politic ne sugerează că mulți dintre politicienii zilelor noastre fie s-au născut după ’89, fie erau prea mici pentru a fi realizat cu adevărat semnificația existențială a experimentului comunist.
Problema care se pune în momentul de față constă în mecanismul care a făcut ca, în realitate, atât politicienii mai vechi, cât și cei noi să-i dezamăgească pe români în egală măsură. Cu toate acestea, nu putem să-i considerăm ca fiind cu toții „o apă și-un pământ”. Deoarece, ceea ce am fi tentați să vedem ca fiind diferențe semnificative între cele două generații de politicieni, a condus totuși la un fenomen care tinde să acapareze cu totul modul în care este concepută și exercitată politica la români. Iar acest mod, în mod paradoxal, deși ne sugerează importanța „diferenței”, ne indică faptul că ambele generații nu au reușit să structureze o comunitate politică, adică o societate în care deosebirile se tratează nu prin adversitate, ci prin dialog, iar binele nu țâșnește din vreo praștie doctrinară „adevărată”, ci este rezultatul negocierii. În toată această ecuație, expertiza ar fi trebuit să înlocuiască tranșeea doctrinară în spatele căreia s-au pitit vreme de trei decenii politicienii noștri.
Dar să vedem despre ce a fost vorba… La modul general, suntem tentați să spunem că prima generație de politicieni a gestionat dezindustrializarea și începutul exodului românilor, iar cea care a urmat mai apoi s-a rezumat doar la postura de administratoare nepricepută a creșterii ratelor de emigrare. Astfel, dacă la prima vedere am fi tentați să trecem în contul primei generații de politicieni aderarea la Uniunea Europeană și NATO, oportunități care n-au fost totuși ratate, în contul noilor politicieni n-am putea aduna cine știe ce realizări. Comparându-i, chiar am fi tentați să le atribuim celor vechi o anumită consistență culturală, ceea ce n-ar fi, în mod paradoxal, cazul pentru reprezentanții noului val de politicieni. Paradoxal, pentru că fenomenul se petrece în timp ce are loc a deschidere a societății, mulți dintre români absolvind instituții prestigioase de învățământ. Percepția favorabilă pentru mai vechii politicieni are o explicație simplă: ținuta intelectuală a primei generații de politicieni ar putea fi pusă pe seama consecințelor masivei bulversări sociale generată de abolirea dictaturii. Astfel, mulți oameni de cultură s-au trezit în politică deoarece evenimentele i-au pus într-o asemenea postură. Aportul acestora la tranziția autohtonă a fost însă nesemnificativ. În realitate, în ciuda statutului lor intelectual nu s-au constituit în vreun factor care să marcheze vizibil comportamentul întregii clase politice. Figurile marcante de intelectuali din politică nu au fost decât niște pete de culoare. Acele mici floricele care nu marcat nicio posibilă primăvară.
Știm că, treptat, lucrurile au intrat apoi în matca lor. Ceea ce a însemnat în fapt un amplu proces de separare socială între cei care au ales să urmeze cariere profesionale și cei care, în vederea atingerii confortului material, au ales să intre în politică. Cu unele excepții, cei realizați profesional preferă să-și vadă în continuare de meserie, mulți dintre ei emigrând, în timp ce activitatea politică este destinată cu precădere celor care s-au integrat în structurile birocratice ale partidelor, acceptând ritualul de succes prescris de către acestea. Mai exact, în situațiile când partidul ajunge la putere, activiștii acestuia sunt recompensați cu tot felul de sinecuri. Astfel, partidele au continuat să evolueze în condițiile unui aport tot mai redus al expertizei. În mod preponderent, rețetarul guvernamental a ajuns să fie reductibil la tot felul de poncife ideologice. De parcă, despre cine știe ce idei ar fi vorba în actul de guvernare. Idei care, vezi Doamne, ar fi întruchiparea adevărului. Când, în fapt, la mijloc este vorba despre o chestiune mult mai simplă și prozaică: adică despre oamenii reali și problemele lor.
Așa se face că schimbarea de generație din politică, deși pare să inducă ideea de diferență, nu a făcut decât să conducă la o osificare a unui mod care s-a generalizat de a înțelege și face politică. Unul care, ignorând somațiile realității, se subordonează unor cerințe doctrinare de cea mai joasă speță intelectuală. Diferența bazată pe amplitudinea intelectului a ajuns o tranșee de netrecut, iar politicienii, indiferent de generație, au dat cu toții chix în a pune la treabă expertiza în chestiuni simple care vizează interesele de viață ale românilor. De pildă, cum a fost ultima boacănă a politicienilor noștri: liberalizarea fără minte a energiei, care a dus la „vai de picioarele” românului de rând, dar și a celor care se mai încăpățânează să facă ceva în mod practic, adică întreprinzătorii,…
S-ar părea că imnul nostru este doar o incantație fără consecințe în planul realității. Nu ne vom deștepta, din nefericire, prea curând. Dormim și noi, și cei care, vezi Doamne, ne guvernează și ar trebui să ne scoată la liman! Să sperăm – căci, doar asta ne mai lipsește – că românii n-o să prindă cumva drag de vreun politician care ne va ordona la toți din toți rărunchii: DEȘTEPTAREA! COMANDA LA MINE!…
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
