Un post de știri, probabil „luminat” de Duminica Paștelui, a avut o inițiativă cu adevărat lăudabilă: să difuzeze „O scrisoare pierdută„. Marea operă a lui Nenea Iancu s-a bucurat de o distribuție de excepție. Superlativele sunt meritate din toate punctele de vedere. Aș pune însă în lumină unul care continuă să se constituie, și în zilele noastre, într-un argument al genialității celui care asemenea unui entomolog a fixat, ca într-un adevărat insectar, cele mai reprezentative lighioane ale lumii politice de la sfârșitul secolului XIX. Astfel, am credința că, dacă te uiți la personajele acelei lumi, ești nevoit să realizezi imposibilitatea unei societăți politice de a evolua dincolo de un mimetism a unui anumit model de a gestiona puterea. Căci, chiar dacă era unul de factură democratică, cu limitele vremii – votul fiind unul cenzitar – ceea ce este dramatic este faptul că Nenea Iancu a surprins un fel de încremenire a unei societăți incapabilă de a evolua. O societate care, de fapt, în ciuda copierii unui model european, nu și-a găsit însă și propriile mecanisme care să genereze autodezvoltarea.
Drept urmare, trebuie acceptată și ideea că piesa nu este doar o savuroasă comedie, ci, în același timp, și un crâmpei extrem de lucid din peisajul politic autohton de acum mai bine de un secol. Unul, care îți cam îngheață involuntarul zâmbet produs de situațiile și personajele burlești din piesă. Și aceasta, pentru că ești nevoit să constați că, la fel cum în anul de „grație una mie opt sute și ceva”, ne confruntam cu problema formelor fără fond, din nefericire, și azi, nu facem decât să mimăm cea mai rudimentară formă a unei democrații: cea electorală.
Desigur, râdem, pe bună dreptate, de prostia prefăcută a unui Trahanache, ori de ridicolul care-i însoțește pe Farfuridi și Brânzovenescu. Așadar, nimic nou sub soare, am putea conchide. Caraghioși de talia acestora stau cocoțați în funcții publice, cam peste tot, și în zilele noastre. Cu o instrucție precară, corupți, dar cu instinct de prădători, aceștia nu s-au putut constitui în acei factori care să genereze autodezvoltarea societății. Așa cum n-au putut s-o facă nici în trecut cei din categoria unui Cațavencu, Tipătescu, Dandanache ș.a., tot așa n-o pot face nici venalii și lichelele din categoria celor care, de la vârful puterii, hotărăsc, acum, cu de la sine putere, care este binele care urmează să fie aplicat semenilor noștri de rând. Pentru aceștia, democrația se reduce la un electoralism periodic. Nici vorba de vreo consultare cu prezumtivii beneficieri ai binelui public, ori negociere și consens cu așa-zisa opoziție. La fel de jalnic reprezentată de tot felul de politicieni la fel de corupți și ticăloși, precum cei de la putere.
Ne pune în încurcătură, vrem nu vrem, așa-numita gașcă a „progresiștilor” de atunci, dar, în aceiași măsură, și cei de azi. Adică, popimea și dăscălimea, în limbajul lui Nenea Iancu, ori „reziștii” din zilele noastre. Cu toții, din nefericire, la fel de demagogi și ticăloși precum cei din tabăra adversă. Așa că, te întrebi, pe bună dreptate: unde sunt cei care ar trebui să asigure acele mecanisme care să asigure autodezvoltarea societății autohtone? Adică, cei care să-i dea speranță electorului, oricare ar fi acesta… Cel din vremea lui Caragiale, turmentat, deloc întâmplător, a spus-o foarte clar: dacă ar fi după el, n-ar „pofti” pe niciunul dintre cei care erau supuși votului. Așa cum, asemănător, electorul de azi, nu prea are de unde alege,…
Răspunsul lui Caragiale, la situațiile vremii de atunci, pare să-l prefigureze pe cel al multora dintre românii prezentului. A emigrat în Germania, după cum bine știm!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
