De când trăim alături de sârbii de pe Clisură, eu și soția sărbătorim, cât se poate de firesc, de două ori Crăciunul. Așijderea, Anul Nou! Și n-o facem de unii singuri, ci alături de noii noștri vecini. În paranteză fie spus, mă întreb dacă și-n maghiarime am fi avut parte de același gen de situare. Adică, am fi întâlnit cam același gen de oameni, așa cum sunt pe aici, sârbii din Șvinița: calzi, prietenoși, extrem de spumoși, ca mod de a-și exprima bucuria ori necazul. Desigur, cunosc unguri de „ambe sexe”, dar în postura lor de minoritari printre români. Sârbii de pe Clisură, spre deosebire de mulți dintre secui și unguri, sunt cu toții și vorbitori de română. În ungurime, după cum știm, lucrurile stau cu totul altfel. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, schimbă oarecum datele problemei. Ce să-i faci? Interasate fumuri și damfuri ale unui imperiu care „fuse și se duse!”
Dar nu despre ei și sârbii mei sunt gândurile din editorialul de azi. Ci, ca să vezi, fiind vorba despre așa o aglomerare de evenimente religioase extrem de importante, mă întrebam taman despre viitorul spiritualității religioase a românilor. Așa, în genere. Nu sunt specialist în domeniu, așa că nivelul aserțiunilor mele nu trece de „genunchiul” care este propriu opiniei. Întrebarea a fost prilejuită de o realitate care îmi era relativ cunoscută, mai puțin în dimensiunile actuale ale acesteia. Potrivit acestora, doar 20% dintre francezi se declară ca fiind religioși, din care trebuie amintit faptul că 8% dintre aceștia sunt musulmani. Drept urmare, deloc întâmplător, niscai imami cu spirit practic au solicitat să li se doneze lăcașurile de cult părăsite de către francezi. Deocamdată, aceștia au fost refuzați. Multe dintre aceste lăcașuri devenind, în prezent, sedii ale unor centre culturale.
Pe meleagurile noastre, după cum știm, situația este deocamdată diferită. E adevărat, nu știm pentru cât timp. Azi, majoritatea covârșitoare a românilor se declară ca fiind de religie ortodoxă. În privința lăcașurilor de cult, ritmul de construcție a bisericilor, extrem de intens în primii ani de libertate, s-a mai domolit în ultimii ani. Pe undeva, ceea ce regimul comunist interzisese a fost compensat printr-o extensie a libertății de credință, dar și a locurilor în care aceasta a devenit o instituție.
Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că francezii sunt departe de vremurile când, din cauze religioase, se măcelăreau între ei. Noaptea Sf. Bartolomeu rămâne doar o filă însângerată din frământata istorie a Franței. Oricum, a trecut ceva vreme până în momentul în care comunitatea politică durată de către francezi, în modernitate, a exclus instituțiile religioase din treburile publice și politice. Ceea ce este normal!
Românii, din fericire, nu au experimentat aberațiile spirituale ale unei religii care, vezi Doamne, avea drept referențial iubirea aproapelui. Drept consecință, au avut parte de un număr redus de „furioși ai Domnului”! Ceea ce a avut drept urmare un lucru aparte: nu s-au înregistrat nici excese ideatice, ca să nu mai vorbim de cele instituționale. Pe ale noastre plaiuri mioritice, au fost absenți atât alde Savonarola, Torquemada et comp. dar, este adevărat, și cei din stirpea lui Luther ori Calvin. Adică, reformatorii… Pe la periferia Europei, adică pe aici, unde se forma destul de târziu statul care îi va aduna pe români în postura lor de cetățeni și unde, o lungă perioadă de timp, se crăpa din cauza expansiunii „păgâne”, credința ortodoxă juca rolul unui fel de balsam universal, numai bun să ostoiască nenorociri de tot felul. Cele venite de prin vecini intoxicați cu tot felul de ambâțuri imperiale nici că se mai pun la socoteală.
Vedem bine, istoria a dat dreptate felului românilor de a fi în istorie: imperiile s-au prăbușit rând pe rând, lăsând în urma lor doar nostalgia unor proști care nu se pot adapta. Privind la chestiunea felului nostru de a fi religioși, este evident că moderația ar fi ceea ce ar caracteriza cel mai bine profilul religios al românilor. În acest sens, s-ar părea că ortodoxismul nostru, dar și cel al sârbilor, ține în mod esențial de o serie de mecanisme identitare. Doar astfel s-ar putea explica relativa diferență constatată între religiozitatea declarată și practicarea propriu-zisă a cultului, dar și a tradițiilor adiacente acestuia.
Dincolo de religiozitatea, imanentă marilor sărbători creștine, românii, prin ethosul atașat acesteia, continuă și-n modernitatea recentă să-și exprime astfel propria identitate. Tradiția este un vehicul care, păstrat și revigorat dintr-o firidă în alta a timpului, pare să dea un conținut ideatic și comportamental unei sensibilități umane care pare capabilă să se transmită nealterată de la o generație la alta. Fapt care ne face să ne numim unii pe alții români. De bună seamă, cu toate calitățile și defectele adunate de-a lungul timpului.
Este un context în care aberația Schengen ar putea dobândi alte conotații decât cele atribuite îndeobște de către autorități și politicieni. Astfel, excluderea românilor din spațiul comunitar, căci asta înseamnă prelungirea sine die a intrării noastre cu drepturi depline în olimpiana zonă a câmpiilor Schengen, nu înseamnă decât o ranforsare continuă a unor resentimente. La care, firesc, se atașează tot ceea ce ar putea avea o semnificație identitară. În acest sens, tradițiile noastre, dragi tuturor românilor, prilejuite de sărbătorile religioase, devin borne ale unei identități tot mai prețuite de către români. Vorba aceea: tot răul spre bine! Așa că nu ne rămâne decât le urăm austriecilor: „Să vă stea Schengenul în gât!” Prosit!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
