S-ar părea că românii – că le place, ori ba – sunt nevoiți să înghită hărnicia unor elite care sunt zdravăn muncite de tot felul dileme. Și aceasta, tocmai acum, când liderii unor puteri mondiale trâmbițează că lumea, așa cum o știm, urmează să se schimbe în mod radical. În ciuda unui astfel de fapt – și în timp ce lumea largă se pregătește să se adapteze somațiilor unei lumi aflată în plină reașezare – ei bine, oamenii de rând sunt nevoiți să constate că, „loviți” de astfel de provocări mondiale, liderii mioritici preferă, în schimb, să fie inerți. Adică, să rămână pironiți într-o perpetuă caznă dilematică.
Cine știe? Mai că-ți vine să te întrebi dacă nu cumva păguboasa situare dilematică ascunde, pur și simplu, o incapacitate adaptativă a liderilor autohtoni? Una, cronicizată! Altfel spus: deficit de inteligență. Ca să nu-i spunem, prea abrupt: prostie, pur și simplu! Indiferent de cum ne-am exprima, un fapt este însă evident: mediocritatea liderilor mioritici devine tot mai păguboasă pentru cei care ar fi trebuit să beneficieze de servicii publice de o anumită calitate. Fiind plătitori de taxe. Este greu de priceput cum tot felul de amploiați, aflați în serviciul public, își permit să foarfece dilematic tot felul de probleme reductibile la chestiuni cât se poate de banale. Și cărora le-ar fi fost datori să le găsească cât mai grabnic soluții, potrivit cerințelor unui serviciu public.
Mioritica noastră Curte Constituțională, în locul folosirii unor așteptate capacități profesionale, în vederea identificării unor abateri de ordin constituțional, ei bine, în schimb, împricinata noastră instituție dovedește că n-are în dotare decât șmecherii avocățești. Prin intermediul cărora intenționează să ne convingă, vezi Doamne, că problema pensiilor speciale e atât de complicată, atât de dilematică, încât a fost de-a dreptul imposibil să se dea un verdict în timp util. Adică, să se evite pierderea unor bani europeni. Doar așa s-ar putea explica cele cinci amânări ale Curții într-o chestiune simplă. Și care vizează o politică publică ce avea drept scop „tunderea” privilegiilor exagerate ale castei magistraților. Privilegii care, să fim înțeleși, nu au fost însoțite și de o calitate pe măsură a actelor de justiție. O politică publică, trebuie precizat, care nu era câtuși de puțin îndreptată împotriva independenței justiției mioritice, ci, pur și simplu, viza doar două corecții impuse de realitate: o vârstă de pensionare normală, practicată de mai toate statele europene (în condițiile unei perioade tranzitorii de 15 ani); un cuantum al pensiei care, la sfârșitul pomenitei perioade, era oricum considerabil. Dacă îl comparăm cu cel al altor categorii socio-profesionale. N-ai cum, în acest sens, să nu chestionezi pretențiile nejustificate ale magistraților. Sunt fie aceștia, cumva, mai solicitați decât un pilot, ori vreun chirurg? Puțin probabil!
Dincolo de probabilitatea pierderii banilor, realitatea are și o altă fațetă: evitând să se pronunțe, mimând o situare dilematică, „onorata” noastră Curte Constituțională și-a adus o contribuție însemnată la ruinarea rostului unei instituții semnificative, aflată în panoplia oricărui aranjament de putere democratic. Mai mult, dacă ar da curs solicitării Înaltei Curți de Justiție și Casație, de a arunca chestiunea pensiilor magistraților în ograda Curții de Justiție a Uniunii Europene, „neonorata” noastră Curte va semăna tot mai mult, în ochii multora dintre români, cu o adunătură de avocați, năimiți în vederea apărării privilegiilor castei magistraților. Nicidecum, cu o instituție care ar fi trebuit populată de funcționari care își desfășoară activitatea în interes public. Așa că, în realitate, CCR-ul mioritic poate fi considerat că a ales să se privatizeze. Încetând, astfel, să mai fie o instituție de interes public. Și ar trebui, în consecință, tratat ca atare!
Să tragem nădejde că prezidentul nostru va părăsi cât de curând situarea dilematică a domniei sale, în chestiunea lămuririi statului României în ceea ce privește inițiativa de pace a liderului american. Spre deosebire de falsa dilemă a judecătorilor CCR, România chiar se află într-o situație extrem de complicată: un refuz, ar satisface postura europeană a statutului nostru în context european, dar ar fi însoțită de deteriorarea relației cu America. Interesele statului nostru sunt, din nefericire, în egală măsură, condiționate de părți care, pe zi ce trece, își modifică vechile relații, configurând, din mers, altele noi. Procesul fiind în desfășurare. Istoricește, în ceea ce ne privește, știm cât de cruciale s-au dovedit, în anumite momente, alegerea unei tabere sau a alteia. Alianțele la care aderat România, în contextul celor Două Conflagrații, ne spun încă multe despre consecințele unor opțiuni. Este dificil să urmezi sfatul lui de Gaulle, neînțeles nici măcar de Churchill, adică să nu faci concesii când ești slab. Căci, puternic, este puțin probabil să fii, mai ales în condițiile învecinării cu tot felul de elefanți.
Din păcate, tergiversarea luării unei decizii clare nu mai poate fi justificabilă pentru multă vreme. Chiar dacă aceasta nu implică o alegere a unei tabere, ea trebuie să fie o luare de poziție lipsită de ambiguitate. Ceea ce ne-ar putea conferi un statut onorabil, întrucât invocă valori perene… În context, anunțul deplasării președintelui României în America, în calitate de observator, în cadrul Consiliului Păcii domnului Trump, este menit să satisfacă, temporar, situația ambiguă în care continuăm să ne situăm.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
