EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Risipitorii de viață

    Dinspre incubator picurau piuiturile vătuite ale micilor viețuitoare abia ieșite din găoace. În jur, ciopor de mâțe se adunase să adulmece proaspetele mirosuri. Stăpâna casei, ființă grijulie, adună cojile și îi așează pe noii locatari într-o cutie de carton. Acolo se vor usca și vor crește până să poată fi scoși afară, la soare, alături de restul ființelor care măcăne, cotcodăcesc ori fac ca toți dracii, precum neamul bibilicilor. Grădina, oricum plină de viață, se va îmbogăți și mai mult cu noile viețuitoare. Precum pomii înfloriți, vor fi și acestea prilej pentru nenumărate povești, dar și de gânduri și sensibilitate pentru cei care-și fac griji pentru toate cele care sunt, există, posedă o viață. Și totul, într-o mică gospodărie. O lume suficientă pentru niscai gospodari, posesori a unor vieți cât se poate de banale.

   Era cât pe ce să omit un fapt de-a dreptul astral! De proaspătul eveniment trebuie să ia neapărat la cunoștință și gașca neastâmpărată a nepoților mai sus pomeniților gospodari. Așa că se intră în direct, prin WhatsApp, și se procedează la tot protocolul propriu unor astfel de cazuri excepționale, exprimându-se, cum altfel, dorința unei grabnice revederi a împricinaților neastâmpărați cu noile forme de viață. Și este abia dimineață…

                                                                       *

   Cu adevărat, sunt momente în care ne felicităm că am părăsit, la pensie, inerția unei existențe într-un București aglomerat, solicitant, zgomotos, dar mai ales poluat, alegând drept liman o comună de pe Clisura Dunării. După atâția ani, tot mi se pare fără rost, odată scăpat din câmpurile musai ale muncii, să continui să aglomerezi un loc în care ai studiat, ți-ai făcut o familie, o carieră etc. În fine, ți-ai asigurat existența. Pensia, privind printr-un atare ochean, înseamnă nu doar un venit bine-meritat, ci deschiderea posibilității de a pune în act un altfel de existență. Chiar dacă nu mai este de-a binelea „Dimineață” ori „Amiază”. Important este să fi „mufat” la proiecte. Ori, într-un mediu apropiat de natură, acestea nu au sfârșit. Căci, valabil pentru cei care încep să realizeze că nisipul din clepsidră are un capăt și „Amurgul” se constituie într-o ființare la fel de autentică ca oricare fază a existenței noastre. Chiar dacă, fără să știm când, realizăm înfrigurați că ne așteaptă o nesfârșită noapte…

                                                                      *

   Ei bine, un gând nu-mi dă pace: un asemenea tablou, bucolico-pășunisto-pastoral etc, n-are importanță de cum ar fi tentat să-l catalogheze vreun orășean îndărătnic, însă banal pentru orice ființă înzestrată cu rațiune, se poate încheia, brusc! Fără nicio noimă! Nicio filosofie, ori cine știe ce credință religioasă, nu-i poate conferi unui atare deznodământ vreun înțeles care să aibă vreo legătură cu rațiunea umană. Este cât se poate de evident, uitându-ne la spectacolul fascinant al lumii, că fără nicio noimă s-au sfârșit nenumărate existențe umane despre care, manipulatoriu până la îngrețoșare, ne tot povestesc cărțile de istorie. De fapt, nu sunt decât relatări despre ghearele nenorocirii de tot felul care au pus capăt vieții multora dintre semeni de-ai noștri, aflați din nefericire în calea istoriei. De fapt, în calea unor criminali, cărora cărțile de istorie le atribuie destine care nu au legătură cu oamenii de rând. Căci, mai toate poveștile tâmpite de care sunt pline cărțile de istorie, asemeni scrâșnetului unui disc de vinil zgâriat, ne relatează despre cum ființările banale pot primi note absurde în momentul în care, tot semeni de-ai noștri, organizați în hoarde, năvălesc pentru a ucide și distruge.

   Să fim bine înțeleși, despre o astfel de experiență au avut parte nu doar ucrainenii, evreii de prin chibuțurile de graniță, orice cine știe ce sat din prin Africa. Ci, în realitate, o mulțime de muritori cărora alți semeni de-ai lor, din tot felul de motive, le-au scurtat, pe neașteptate, viețile. Așa de bine sunt organizate societățile civilizate, încât procentul de crime se apropie de cel al celor care-și pierd viața din pricina unui conflict armat. Risipa de vieți, căci despre așa ceva este vorba, se petrece în ambele cazuri. Dar oribilă rămâne risipa de vieți sistematică și care nu doar că beneficiază, în zilele noastre, de mijloace de ucidere extrem de eficiente, ci este îmbălsămată în tot felul de narațiuni care, la urma urmei, n-au nicio legătură cu interesul semenilor noștri de rând.

   N-aș avea nicio empatie pentru tâmpiții care exultă la tragediile care risipesc în pustiu banalitatea unor existențe ale unor oameni de rând, imaginându-și cine știe ce motivații înălțătoare în numele vreunei idei patriotarde, ori chiar religioase. Începând de la cei care găsesc „înalte” rațiuni de stat în vederea unor „operațiuni speciale”, în fapt, acțiuni de ucidere a unor oameni de către alții, de distrugere a tot ce este banal într-o ființare umană și până la criminalii de cea mai joasă speță funcționează o logică a cărei rezultat este slaba valorizare a vieții umane. S-ar părea că risipitorii de viață nu au capacitatea de a opera cu o asemenea valoare, cum este cea care vizează viața umană. Citiți relatările despre războaiele purtate de către doi criminali, împovărați de celebritate, la care multă lume se închină: Cezar și Napoleon. Enorma risipă de vieți pe care acești criminali au provocat-o nu le provoacă, cu adevărat, niciun regret. Și, Doamne!, câți mai sunt. Sunt pline cărțile de istorie de Numele, Statuile și Isprăvile lor. Deși, cu adevărat, nu au făcut decât să fie mari risipitori de viață. De viețile unei specii care, după cum știm, era cât pe ce să dispară, la un moment dat, din cauze naturale. Când, e drept, niciun Dumnezeu nu fusese încă inventat pentru a ne avea în grijă!

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…