EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Putin și teroarea incertitudinii

Deși alipirea Crimeii a avut loc potrivit unui scenariu deja exersat, Occidentul pare să fi fost totuși surprins de modul în care, iată, după niște referendumuri a la rus, alipirea celor patru regiuni din sud-estul Ucrainei a generat dintr-o dată un alt curs al conflictului din Ucraina. Unul neașteptat, potrivit reacțiilor „lumii libere”! Deși un asemenea deznodământ era, pe de altă parte, previzibil. Astfel se face că nimeni, cu excepția lui Putin, pare să nu știe ce urmează să se întâmple cu adevărat de acum încolo. Fără îndoială, un fenomen care a caracterizat, după cum știm, cam toată aventura belicoasă căprărită până acum de către dictatorul de la Kremlin. Fenomen care, iată, odată cu raptul teritoriilor ucrainene, pare să se amplifice și mai mult. Urmarea?! Lumea occidentală, în decurs de numai câteva luni, a ajuns să trăiască din plin stresul incertitudinii: occidentalului de rând structurându-i-se treptat sentimentul că e posibil să se culce în valurile liniștite ale unei păci care durează de câteva bune decenii, dar să se trezească nu doar în toiul unei ierni inconfortabile, ci și în uraganul unei apocalipse. Și pe care, totuși, n-ar trebui să uităm, sceleratul de la Kremlin a pomenit-o ca fiind posibilă încă de la începutul agresiunii din Ucraina. Încă din capul locului acesta a atras atenția că Occidentul, dacă acesta i se va opune, va urma să treacă prin experiențe pe care nu le-a cunoscut până acum în istoria sa. Cumplită amenințare! Atunci, trebuia ca țările lumii libere să-și retragă ambasadele în semn de protest față de o asemenea grosolănie. Și să ceară explicații. Părea, pentru cancelariile occidentale, să fie doar o retorică din panoplia propagandistică de uz cotidian a Kremlinului. Și cam atât! Cam tot așa cum erau socotite, în anii ’30, aberațiile cuprinse în Mein Kampf. Dacă facem apel la memorie, singurul politician important care a văzut limpede mișcările șarpelui de la Berlin a fost ilustrul fumător de trabuc, Winston Churchill. În timp ce majoritatea politicienilor care contau în plan internațional au rămas hipnotizați de comportamentul celui mai mare ticălos din istoria modernă. 

 

În paranteză fie spus, deși nu toate sunt originate la Kremlin, evantaiul experiențelor neașteptate, care bântuie azi lumea dezvoltată a Occidentului, este extrem de generos. Astfel, la toată tevatura legată de necunoscutele evoluției războiului se mai adaugă și altele. Cum sunt, de pildă, cele generate de criza energetică. Urmată, îndeaproape de griparea motoarelor economice, apoi sociale. Crize prin care, din pricina prostiei elitelor politice bruxellese, este nevoită să treacă, vrea nu vrea, întreaga Europă. Apoi, prin contagiune, restul lumii occidentale. Furtuna perfectă începe să prindă contur. Să adăugăm aici că imprevizibilul Putin s-a dovedit maestru într-o chestiune care este și simbolică, totodată. Astfel, imagologic Vestul a ajuns să fie considerat dușmanul principal al Rusiei. Acesta nu doar că sprijină cu armament performant Ucraina, dar a impus și niște sancțiuni extrem de dure care, iată, încep să-și arate tot mai mult colții. Un fond care a devenit teren fertil pentru o retorică care a ajuns să pună în discuție chestiuni religioase, de educație, de arhitectură a familiei. Rusul de rând este pus să aleagă între valorile occidentale și cele ale unei Rusii virtuoase, aflate pe calea Adevărului. Blocarea totală a conductelor a picat ca un semn, dictat de către un destin implacabil, unul traductibil prin ruperea oricăror legături cu hulitul Occident. Astfel, Putin nu se va mai obosi să invoce cine știe ce motive pentru a opri gazul: conductele, ne se știe încă cum, au sărit în aer! Iar, ca să vezi, spectrul generalului iarnă, cât se poate de explicit, va fi tras de nevăzutele sfori care duc totuși direct la Kremlin. 

 

S-ar părea că reprezentanții elitelor occidentale nici acum nu bagă de seamă că lucrurile au început deja să fie scăpate de sub control. Elite care, la toate provocările care-i vor încerca „reziliența” – unele în mod evident aprinse de către Kremlin, altele generate de habarnismul de care au dat acestea dovadă – răspund că sunt, deocamdată, „pregătite” și se va „răspunde pe măsură”. A se vedea și solemnitatea de-a dreptul ridicolă care însoțește inevitabil o atare retorică impotentă care recunoaște, de fapt, că ținta jocurilor țarului Putin rămâne necunoscută. Oricât de atașați am fi valorilor lumii libere, un atare „răspuns” este, din nefericire, cât se poate de general. Și nu are darul de a liniști. A te limita să spui că vei vei răspunde, vezi Doamne, corespunzător este egal cu a recunoaște că nu ai soluții proactive.  

Parcă nevenindu-le încă să creadă ce aud, elitele politice acceptă tacit cam toate scenariile care bântuie spațiul public occidental. Sunt trecute în revistă cam toate posibilitățile de a se purta războiul. Drept urmare, lumea s-ar putea aștepta la orice: de la un război de uzură, care poate să dureze ani de zile de atrocități, la unul care te duce cu gândul la cea mai neagră evoluție pentru civilizația umană. Situație în care se aplică liniștitor și argumentul suprem al neputinței. Și potrivit căruia Putin n-ar fi, vezi Doamne, chiar atât de scelerat și irațional. Mai mult, chiar de ar fi așa, cică în jurul sceleratului ar exista un întreg lanț de decizie care ar putea să se opună delirului iresponsabil al acestuia. La situația, cât se poate de probabilă, a utilizării de către Putin a armelor nucleare – o posibilitate care nu poate fi negată – Occidentul pare să fi îmbrățișat o soluție de așteptare hipnotică. Trebuie să ne amintim, din nou, că o atare posibilitate de utilizare a armamentului nuclear a fost fluturată în media rusă încă de la începutul conflictului. Imaginarul rusului de rând a fost deja saturat cu probabilitatea unui asemenea tragic eveniment. Deocamdată, occidentalul de rând nu poate accepta încă un asemenea scenariu catastrofic. I se pare de-a dreptul imposibil. Poate că frigul iernii, care se apropie, îl va trezi din hipnoza indusă de confortul nivelul său de trai.

 

Odată cu alipirea teritorială, dacă până acum o atare modalitate de purtare a războiului era mai puțin probabilă, de acum încolo trebuie să realizăm că aceasta este foarte apropiată de a se petrece în mod real. Oricând, ne place ori ba, un singur om poate decide că patria sa, adică Maica Rusie, este în pericol. Iar întrucât constituția îi permite, acesta poate oricând să utilizeze armele nucleare. Fiind, astfel, în posesia unei legitimități despre care știe de acum toată lumea. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că țarul nostru, poate dintr-o postură de conștientizare a ceea ce ar fi dispus să facă, a pomenit totuși că este gata să negocieze. Desigur, în anumite condiții. Rusia nefiind nicidecum dispusă să renunțe, în virtutea unui așa-zis drept istoric, la teritorii pe care se află etnici (?) ruși. Chiar dacă, astfel, ne-am întors, vrem nu vrem, într-un alt fel de ev mediu. Este un context în care liderii occidentali nu trebuie să simtă doar propria cămașă, ori pe aceea a lui Zelenski. Căci, să ne amintim, și fostul șef al externelor americane a spus-o răspicat: uneori, pentru a avea pace, trebuie să cedezi teritorii. Ceea ce ar însemna un inevitabil realpolitik, pus înaintea principiilor actuale de drept internațional. Căci ceea ce trebuie pus în balanță sunt, pe de o parte, cele 18% luate cu japca ucrainenilor, iar pe de alta, posibilitatea escaladării unui conflict care poate genera un holocaust mondial.

 

Este evident, deciziile liderilor occidentali nu mai pot întârzia multă vreme. Oare două războaie mondiale nu au fost suficiente pentru a avea o perspectivă asupra modului în care lucrurile pot scăpa de sub control? Mingea nu mai este doar la Putin!

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…