EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Politicienii fac greșeli; dar… poporul?

În mod normal, omul de rând ar trebui să iubească democrația. Ceea ce, în anumite situații, nu se întâmplă. Altfel spus, respinge, uneori, un aranjament social care îi atribuie un loc la masa puterii. Chiar dacă, spre deosebire de democrația din orașele-stat ale vechii Elade, unde cetățenii își exprimau, în mod nemijlocit poziția față de chestiuni importante ale urbei, în societățile democratice ale prezentului, într-o măsură mult mai amplă, semenii noștri de rând își pot exprima puterea prin reprezentanți aleși. Și aceasta, petrecându-se, după cum știm, prin intermediul votului. Intermediere care, în paranteză fie spus, nu ar fi fost înțeleasă câtuși de puțin de către grecii trecutelor vremuri. Oricum, cel mai simplu calcul aritmentic arată însă că în societățile extinse, cum sunt cele contemporane, nu este posibilă participarea nemijlocită, asemeni vechilor greci. Posibilă este însă o consultare extinsă…

   În zilele noastre este greu de găsit vreun locuitor al unei societăți democratice care să nu realizeze, chiar și parțial, înțelesul termenul de democrație a prezentului. Într-un fel, chiar dacă confuz, acesta poate distinge între o formă autoritară de gestionare a unei societăți și una de factură democratică. Ajungând la concluzia că, deși imperfect, un aranjament democratic este preferabil oricărui fel de autoritarism. Semnificația termenului de democrație, dincolo de relevanța votului, fiind asociată în mod direct, în acest caz, cu alte drepturi și libertăți cetățenești. Cu toate acestea, pe de altă parte, odată votul exercitat, cetățeanul are, în multe dintre situații, sentimentul că politicienii iau decizii care nu prea au legătură cu voința pe care o mulțime de oameni ar fi putut-o exprima, dacă ar fi fost consultați.

   În principiu, este adevărat, dreptul de a-ți alege periodic reprezentanții nu este suficient pentru a califica ca fiind democratic un anumit aranjament de putere. Nu întâmplător, sunt gânditori care califică ca fiind o „democrație electorală” acel aranjament de putere care, în mod esențial, se reduce doar la exercitarea votului de către semenii noștri. Context în care, în ciuda dreptului de vot, cetățenii sunt, pe de altă parte, lipsiți de libertăți și drepturi cetățenești. Cazul Rusiei este de manual, în acest sens. Alți gânditori sunt de părere că termenul cel mai adecvat care ar putea caracteriza cel mai bine societățile occidentale ale prezentului, și care, pe lângă dreptul de vot, beneficiază și de alte drepturi și libertăți cetățenești, ar fi cel de poliarhie. Ceea ce, să ne înțelegem, ar fi un fel de perpetuu „vin ai noștri, pleacă ai noștri…” Cu toții fiind, de fapt, adepții unei logici care exclude consultarea. Căci, dreptul de a exercita puterea în urma unui vot liber exprimat a ajuns să fie un fel de justificare pentru decizii de tip diktat. Bunurile publice au ajuns, astfel, să fie desemnate doar din perspectiva unei anumite ideologii, fără expertiză, fără consultare. Binele public a ajuns o chestiune de natură doctrinară, care excude negocierea binelui public.

   Modernitatea recentă a mai adăugat ceva, care complică și mai mult lucrurile: iluzia înlocuirii politicului cu administrarea de tip antrepenorial. Absența consultărilor cetățenilor nu a rămas fără urmări. Îndeosebi, tinerii, realizează că din punct de vedere tehnic este posibilă consultarea cetățenilor în chestiuni care contează. Ceea ce-i determină pe mulți dintre aceștia, convinși de eficiența superioară a antrepenorului de succes, comparativ cu politicianul ales prin vot, să fie de acord chiar cu o știrbire parțială a democrației. Așa cum este aceasta funcțională în prezent. Este, din nefericire, vorba despre o logică cu totul „specială”: acceptarea unui fel de dictatură a eficienței, în condițiile în care îți păstrezi, vezi Doamne, dreptul de a avea aceleași drepturi și libertăți ca într-o democrație. Poliarhie, cum o califică alții. Fără îndoială, o astfel de logică este valabilă în condițiile în care mulți dintre tinerii în cauză posedă viziuni extrem de simplificate despre istoria nu prea îndepărtată a omenirii.     Oricum, ceea ce este evident este faptul că termenul de democrație acoperă realități extrem de complexe. Ceea ce nu face câtuși de puțin facilă compararea unor societăți extrem de diferite, darămite structurarea unei scări valorice relativ stabile. Probleme de acest gen, ne place ori ba, le trăim și noi asemeni personajului afumat a lui Nenea Iancu. Când nu se prea știe cui să-i acordăm votul nostru, chestiunea este departe de a fi doar haslie. Deși nu a ajuns să fie chiar arhetipal, pentru anumite faze ale evoluției unei democrații, cetățeanul creionat de către Nenea Iancu pare să reprezinte totuși un fenomen destul de extins în prezent. Iar ceea ce contează, în cazul situării acestuia, este faptul că incertitudinea sa fără leac se va finaliza deseori cu refuzul exercitării votului. Într-un fel stare de mahmureală socială și sătul de interpretările tot mai „aburite” ale realității, datorită tehnicilor de manipulare electorală, cetățeanul nostru, în anumite situații, nu-i rămâne decât să părăsească pur și simplu sistemul. Și alege să nu mai participe la viața politică a societății. Anulându-și, astfel, în realitate, calitatea de cetățean.

   Ceea ce, nu trebuie omis, constituie totuși un drept. Pe de altă parte, decizia de a refuza un sistem tradițional îl poate motiva pe cetățeanul nostru să-și îndreapte simpatiile înspre forțe politice radicale.

   La începutul procesului, totul pare să fie doar un fel de pată de culoare, care, în mod firesc, stârnește interesul. Treptat însă, vom avea de-a face cu structuri comportamentale care devin funcționale în cadrul unui mecanism care este capabil să se autoalimenteze. În cele din urmă, alegerea pentru o anumită extremă politică pare să fie un final al unui proces care nu mai poate fi deturnat de la o anumită traiectorie.

   Trebuie precizat că, în mod incorect, astfel de alegeri radicale sunt desemnate ca fiind extremiste. Ceea ce, deocamdată, nu este acoperit de realitate. Căci, riguros vorbind, în societățile democratice nu există, cu adevărat, partide extremiste. În adevăratul sens al termenului, acestea sunt, deocamdată, de domeniul trecutului. După cum știm, sunt cam peste tot, interzise prin lege.

   Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să fim îngrijorați de ascensiunea grupurilor politice radicale. Problema care se naște este localizabilă exact în acest drept pe care îl are semenul nostru: acela de a vota. Deși, de regulă, democrația este considerată ca fiind un ranjament de putere care acordă o valoare absolută votului, peste tot însă, adică acolo unde fucționează regimuri democratice, există o serie de reguli care îngrădesc în mod explicit votul. De pildă, mai toate constituțiile de factură democratică interzic organizațiile fasciste și comuniste, Altfel spus, extremismul politic. Acestea fiind interzise, în mod evident rezultă că cetățenii nu-și pot alege reprezentanți, din cadrul acestora, prin intermediul votului. Drept consecință, rezultă, la fel de evident, că este admisă posibilitatea ca, prin intermediul votului, să se comită de către cetățeni alegeri greșete. Așa cum politicienii greșesc, sunt inadecvați, corupți, incompetenți etc. trebuie să admitem că nici poporul nu este scutit de aceleași hibe. Este o chestiune de logică funcțională la nivelul bunului simț. Astfel, dacă convenim că oamenii, în mod individual, greșesc, o chestiune acceptabilă de toată lumea, este evident că și o mulțime de indivizi pot greși. Aglutinarea într-o mulțime, căreia îi atribuim calificativul de popor, nu anulează natura umană a semenilor noștri. Omul este departe de a fi o mașină nesupusă greșelii.

   Pus în anumite împrejurări, iar istoria o demonstrează, este capabil să producă tot felul de acte, altminteri greu de acceptat ca făcând parte din ceea ce ar caracteriza în mod firesc o ființă umană. Unele acte conduc însă la deturnarea, degradarea ori deraierea unui parcurs de factură democratică. Trebuie să acceptăm ca ținând de domeniul evidenței că poporul, în ciuda unei credințe larg răspândite, poate greși. Iar consecințele pot fi uneori dezastruoase. Barierele constituționale care îngrădesc extremismul au tocmai scopul de a preveni o atare posibilitate. Altfel spus, ca poporul să greșească prin chiar dreptul său de a face alegeri fără constrângeri. În aceste condiții, este firesc să existe îngrijorări cu privire la posibilitatea degradării unui aranjament de factură democratică. Mai ales că principalii responsabili pentru întregul proces continuă să fie politicienii. Iar, de regulă, aceștia sunt departe de a realiza gravitatea întregii situații la care contribuie din plin. Posibilitatea ca poporul s-o ia pe arătură este aproape întregime datorată greșelilor acestora.

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…