Vara anului 2023 ne-a scuipat în față cioburile unei realități de-a dreptul hidoase: azile ilegale; femeie care naște pe caldarâm; alta, tot însărcinată, nu beneficiază de niciun suport medical și-și dă ultima suflare într-un spital, de parcă ar fi fost în pustietate; un cretinozaur, având concursul poliției, drogat fiind, este lăsat să ucidă doi tineri; o așa-zisă parcare pentru cisterne de GPL, al cărui patronat, îmbârligat politic ca într-un lanț al slăbiciunilor, deși nu mai poseda autorizație de funcționare, a continuat totuși să funcționeze până a sărit, fain-frumos, în aer, trimițând în neființă oameni nevinovați. Băgând, totodată, în spital o mulțime de pompieri, poziționați, cam aiurea, la fața locului; fiului unei judecătoare i se dă drumul de la mititica din motive halucinante; o garnitură de tren, care ar fi trebuit de multă vreme pensionată, ia foc în plin câmp… Și tot așa!
Așa se face că, multora dintre noi, martori neputincioși ai unor asemenea evenimente, îndrăznind cumva să ne gândim la perspectivele societății autohtone, vom consta că nu ne vom alege decât cu un nesfârșit sentiment de rău augur. Totul fiind amplificat de faptul că, vrem ori ba, suntem nevoiți să conștientizăm că, deocamdată, nu există niciun indiciu că o asemenea serie de evenimente nu va continua și de acum încolo…
Pe de altă parte, toate cele pomenite mai sus sunt evenimente care, în mod firesc, au ținut nu doar capul de afiș al televiziunilor și al social-media, ci au împins, totodată, pe cetățeanul de rând să reflecteze asupra rostului și sensul politichiei autohtone. Adică, asupra a ceva care, în mod evident, constituie o realitate degradată a ceea ce ar trebui să reprezinte cu adevărat politicul. Căci, din nefericire, s-o spunem din capul locului, semenii noștri sunt încă departe de a realiza pe deplin, să conștientizeze altfel spus, că, de fapt, după mai bine de trei decenii de parcurs postcomunist, nu au făcut decât să participe la instituirea unui politic care este incapabil să genereze mecanisme de autodezvoltare a societății autohtone. Ci doar să-și aducă contribuția la mimarea un anumit model de societate. Cum este cel occidental. Deoarece, ceea ce a rezultat, în realitate, a fost ceea ce am putea numi ca fiind un fel de politichie, nicidecum un politic, în adevăratul sens al termenului. Adică, acea constelație de instituții care să completeze mecanismele care sunt datorate competiției pentru putere ale partidelor politice. Din nefericire, alături de niște fantoșe care, vezi Doamne, ar reprezenta societatea civilă, partidele au rămas singurele instanțe care decid destinul nostru, al tuturor.
Fără îndoială, ceea ce se petrece în jurul nostru este un prilej de a dezbate, chiar de a se despica firul în patru, de-a încrucișa păreri, chiar de a se bate câmpii etc. Pe de altă parte, deși realitatea care, uneori, ne exasperează, ne determină, vrem nu vrem, la o anumită situare. Adică, la ceea ce am putea bănui că ar constitui antecamera atitudinii, acțiunii, în cele din urmă. Căci, doar a bălti în exersarea continuă a sentimentului că totul pare să țină de un fel de irealitate inexorabilă, vătuită de întreaga sonoritate a larmei mediatice, peste care plutește mereu aceiași obsesivă mantră a habarniștilor care ne guvernează. Și anume, de a ne face promisiuni că, vezi Doamne, lucrurile supărătoare vor lua o altă turnură pentru omul de rând. Că, în fine, ele, partidele vor fi în măsură să ne scoată la liman.
În acest sens, din nefericire, aproape două treimi din românii cu drept de vot nu mai participă la sistemul politic autohton. Deși partidele realizează pe deplin semnificația absenteismului care se manifestă la alegerile generale, acestea continuă să se comporte ca și cum ar beneficia de o legitimitate extrem de solidă. Mă îndoiesc că acestea se iluzionează, confundând invocatele alegeri pentru parlament cu episoadele când au loc alegerile prezidențiale, ori cele locale. De unde un asemenea tupeu?
Deși lucrurile par să fie complicate, în fond sunt extrem de simple. Și aceasta, nu din pricină că, așa cum am aflat chiar de la prezidentul nostru, statul ar fi eșuat. Și de aici ni se trage totul. Dacă ar fi așa, am fi deja pe țeava unei revoluții. Ceea ce, să fim serioși, nu este cazul. Ceea ce se întâmplă este mult mai grav, și aceasta datorându-se însăși banalității unui fenomen extrem de inerțial. Mai exact spus: politicul – instanța prin intermediul căreia semenii noștri în calitate de cetățeni ar trebui să-și atingă obiectivele – deși este animat de un dispozitiv de factură democratică, reductibil, pe plaiurile noastre, doar la păruiala dintre partide, acest dispozitiv nu implică și alte instanțe prin intermediul cărora cetățenii pot participa la treburile cetății. Ci, pur și simplu, partidele noastre par să fi copleșit absolut toate manifestările societății. Orice așchie a societății autohtone, oricât de mică ar fi aceasta, este obligatoriu să sară din toporul mânuit de vreun partid mioritic.
Este motivul din cauza căruia un astfel de politic are, cum ne-am exprimat în titlu, niște picioare de lut. Iar atâta vreme cât vom beneficia doar de astfel de partide, evenimente, precum cele pomenite mai sus, ne vor însoți viețile de zi cu zi. Nu statul este eșuat, ci, din nefericire, sistemul nostru de partide. Un lucru extrem de grav pentru orice politic care se vrea să fie de factură democratică.
De regulă, un partid poate fi redus la trei dimensiuni: idei, bani, oameni. Ei bine, în cazul partidelor autohtone, s-a intrat într-o fază în care toate cele trei funcționează în mod inerțial, supunându-se acelorași metehne. Mereu aceleași idei bântuie capetele liderilor; mereu aceleași scheme financiare continuă să alimenteze partidele, atât în plan local, cât și central; mereu aceiași tipologie umană populează partidele noastre mioritice. De bună seamă, ar fi cazul ca partidele noastre să-și mai deschidă geamurile minții și sensibilității înspre realitatea semenilor lor. Și în numele cărora, vezi Doamne, se dau de tot pereții…
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
