EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Onorata Putere și democrația mioritică

   Preț de câteva zile, funeraliile primului președinte postcomunist au surclasat atât scandalul reformării pensiilor magistraților, cât și pe cel al companiilor de stat etc. În contextul pomenitelor funeralii, domnul Bolojan a dovedit că este în posesia unui discernământ de politician sadea. În timp ce, pentru mulți români, actualul ocupant al fotoliului de la Cotroceni a dat dovadă de un neașteptat amatorism. Unul, care, fără doar și poate, aruncă o lumină nu tocmai favorabilă asupra întregului bagaj uman al acestuia. Este adevărat, în astfel de situații este dificil de cântărit. De judecat; probabil, așa cum mulți dintre votanții domnului Nicușor au fost dezamăgiți de comportamentul actualului prezident, probabil, la fel de mulți au aplaudat, în schimb, comportamentul prezidențial.

   Judecând la rece, comportamentul fostului edil al Capitalei ne-a amintit că mulți dintre semenii noștri nu sunt încă pregătiți să treacă la o altă etapă evolutivă a democrației autohtone. Că folosirea rațiunii și a echilibrului în judecarea unor chestiuni, nelămurite ale istoriei recente, nu este la îndemâna oricui. Epuizându-și firul vieții, Iliescu nu a marcat, din păcate, vreun sfârșit de epocă. Vreo bornă semnificativă în parcursul nostru postcomunist. Ceva, care să anunțe o altă perspectivă evolitivă. Nici vorbă de așa ceva! Ilici va fi folosit, în continuare, de-o parte și de alta, pentru nevoile, încâlcite și uneori greu de priceput, ale metabolismului politichiei mioritice.

   O chestiune rămâne evidentă: disputele care au însoțit ritualul trecerii în neființă al unui liber cugetător de talia celui care a fost Ion Iliescu, se vor constiutui și de acum înainte în referențialele identitare a multora dintre semenii noștri. Mai de-a dreptul spus, referitor la Iliescu, mulți dintre români vor continua să se definească apelând la o contrarietate facil de accesat. Și pe care biografia lui Iliescu o livrează cu generozitate. Probabil, cei care au încă nevoie de Iliescu, nu sunt în posesia acelei chei înspre acea substanță care să le fie proprie.   Trebuie să realizăm că tot ceea ce concură la structurarea unei anumite identități pare să fie un proces aproape imposibil, pentru mulți dintre semenii noștri, dacă un atare proces s-ar petrece în absența unui sistem de referință. Și ale cărui coordonate să fie cât se poate de clare. Bine definite. Dintr-o astfel de perspectivă, ne place ori ba, Iliescu va continua să alimenteze configurații identitare pentru mulți dintre semenii noștri. Revoluția – ca lovitură de stat, ori mineriada – privită ca tragedie a forțelor anticomuniste autohtone, se vor constitui și de acum înainte în elemente identitare pentru mulți dintre români. Acestora le vine greu să creadă că, de pildă, actuala constituție, adică cea care stă la baza prezentului aranjament de putere democratic a fost croită în așa fel, încât să i se potrivească mănușă lui Iliescu. Adică, unui „magister ludi” în arta sforilor de putere care nu sunt la vedere. O constituție care este păgubos de indecisă în privința răspunderilor celor care pot lua decizii având consecințe majore asupra societății. O constituție care a permis, ca să vezi, unui ministru liberal să pună în act actualele privilegii ale magistraților. Un ministru care, deși regretă măsurile întreprinse în favoarea sistemului judiciar, realizează că lucrurile pot fi foarte greu corectate.

   În spinoasa problemă a magistraților, trebuie spus din capul locului o chestiune de principiu și anume, faptul că deși mai toată lumea știe despre existența și separația celor trei puteri care participă la gestionarea unei societăți democratice, ei bine, lucrurile nu sunt atât de clare, cum par la prima vedere. Astfel, în ciuda faptului că nicăieri, în textul constituțional, nu se face vorbire despre preeminența vreunei puteri asupra celorlalte, ba – dimpotrivă!, în realitate, oamenii de rând constată că puterea judecătorească își arogă, vezi Doamne, pe „bună dreptate”, un statut cu totul special în societate. Din perspectiva magistraților, lucrurile par să fie cât se poate de normale, chiar raționale. Deși, pe de altă parte, este evident că magistrații au fost miruiți cu un statut pe care nu și l-au onorat niciodată. La mijloc, esențială nu este pensia pe care magistrații o încasează, ci faptul pensionării timpurii. Ca să nu mai vorbim de calitatea actului de justiție. Și aici, lucrurile sunt evidente: majoritatea românilor sunt nemulțumiți de prestația magistraților.

   Privind lucrurile din perspectiva 1societății civile”, este evident că momentul despre care facem vorbire nu a fost însoțit de proteste. De luări de poziție care să fi anatemizat cumva privilegiile conferite acestei caste. Drept urmare, să nu ne mirăm că „funcționarii” care populează această putere în stat par să fi dobândit, în mod firesc, un fel de credință în ceea ce privește rostul propriilor privilegii, configurându-și totodată și o serie de comportamente pe măsură. Așa se face că, privilegii care deși ne aduc aminte de regimul castelor, au ajuns să fie considerate ca fiind cât se poate de firești, de raționale. Deloc întâmplător, judecătorii, dar și cei care sunt asimilați în genere magistraților, ajungând astfel la convingerea firească că ar fi în posesia unui statut natural. Unul, care este situat însă deasupra muritorilor de rând.

   Și nu exagerăm câtuși de puțin. Șefa CSM a spus-o cât se poate de explicit: judecătorii nu pot fi comparați cu alte categorii, iar vicele acestei doamne, plusând, ne avertizează că o pensionare mai târzie, adică normală, cum este prin toată Europa, va duce la prăbușirea universului acestor ființe preamuncite, chiar de-a dreptul vătămate, dintr-o astfel de pricină, de serviciile extrem de importante aduse societății autohtone. Copleșiți de importanța serviciilor lor, magistrații mioritici par să nu facă nicio excepție, rămânând de-a dreptul înghețați în solipsismul lor desăvârșit. Nici când vine vorba despre celelalte puteri în stat n-au pic de aprehensiune. Chiar și una pur teoretică! Par să nu fie în posesia niciunei idei mai acătării despre raporturile care ar trebui să funcționeze în relațiile dintre puterile unui stat democratic. Astfel se face că, încercări mai vechi, e adevărat, ceva mai heirupiste ale legislativului, dar și unele politici mai cumpătate ale executivului, toate menite să mai reducă din privilegiile castei magistraților, au fost, pur și simplu în van. Toate lovindu-se, în cele din urmă, de cerbicia CCR în apărarea „dezinteresată” a privilegiilor actuale ale magistraților! Căci, vezi Doamne, nu magistrații sunt în cauză, ci însăși Măria sa Sistemul după care este distribuită Dreptatea în spațiul mioritic.

   Trecută cu vederea ca fiind o chestiune minoră – desigur, în contextul de față – aceasta  îmi pare însă cât se poate de semnificativă. Îndeosebi pentru modul în care sunt configurate în prezent raporturile dintre această castă și restul muritorilor de rând. Este vorba despre un automatism neurolingvistic în care semenii noștri sunt socializați. Automatismul în cauză se referă la cunoscuta „eticheta” de adresare utilizată în actul de justiție. Deși catalogabilă drept o banală formulă de politețe, aceasta a ajuns „obligatorie” pentru toți muritorii de rând. Facem vorbire despre sintagma „Onorată instanță„. Aceasta este știută și utilizată de oricine intră în malaxorul celor care, vezi Doamne, administrează dreptatea. Când, de fapt, asemeni unor conțopiști oarecare – este adevărat, excedați de un număr imens de dosare, de altfel o problemă pe care membri castei nu au fost capabili s-o soluționeze – magistrații nu fac decât să aplice, deseori în mod superficial, diferite paragrafe din lege, trecându-se de multe ori peste probatorii care ar fi impus alte abordări ale actului de justiție.

   În paranteză fie spus, este evident că volumul mare de dosare pe care magistrații noștri trebuie să le soluționeze, volum invocat drept argument pentru privilegiile deținute, ar putea fi mai lesne sistematizat folosindu-se inteligența artificială. Situație în care judecătorul chiar ar putea lua o decizie în cunoștință de cauză. Și mult mai repede, nu cum se întâmplă de obicei, după cum știm cu toții. Dar capitolul utilizării AI pare să fie un domeniu SF. N-am auzit, în aceste zile, ca CSM-ul să-și fi propus vreo îmbunătățire a actului de justiție. De fapt, pe magistrați, în general, nu-i interesează o astfel de abordare a problemei. Domniile lor par să nu aibă alt obiectiv decât păstrarea actualelor privilegii. Invocând că, acestea din urmă, salarii și pensii timpurii, le-ar asigura acea condiție existențială pe care doar astfel puterea tutelară de care aparțin s-ar putea raporta în mod corespunzător la celelalte două puteri dintr-un stat democratic.

    Riguros vorbind, însă, nici salariile, nici pensiile babane încasate de membri ai castei magistraților nu constituie cu adevărat o problemă. Căci, adevărata problemă nu se datorează ponderii deținute în PIB, ci calității mizerabile a serviciilor pe care această putere este capabilă să le ofere în prezent societății. Dacă executivul Bolojan nu s-ar fi lăsat în logica unui populism de doi bani, probabil, s-ar fi rezumat la chestiunea vârstei de pensionare. O chestiune care, cu adevărat, trimite la principii, asupra cărora nici CCR nu ar fi de cârâit. Este greu de trecut, chiar și de membri CCR, peste faptul că în nicio societate europeană nu se iese din „câmpul muncii” la vârsta în care magistrații mioritici se pensionează. Bașca, faptul că mai apoi se pot reangaja în sistem, beneficiind de pensie + salariu + o indemnizație de 15% din acesta. Păi, nu-i așa? Să tot faci dreptate în atari condiții! O lume mai bună nici că se poate! Iar o astfel de lume confortabilă ar trebui, potrivit magistraților, să dureze o eternitate.

Ieșirea la pensie, de care beneficiază casta magistraților, le conferă acestora, de fapt, o cu totul altă dimensiune a condiției umane. Astfel, în timp ce românii de rând beneficiază, în medie, cam de opt ani și ceva de o pensie, speranța de viață fiind de aproximativ 72 de ani! Ei bine, magistrații mioritici ajung să pape din banii publici, în medie, în jur de 23 de ani. Și pentru o astfel de aberație, noi, muritorii de rând, trebuie să-i onorăm!

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…