EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – „Omul este lup pentru om”

   În latină, „Homo homini lupus est” pare să fie genul de cugetare amară despre violența care caracterizează, în genere, comportamentul speciei umană. Multe minți s-au referit la ea de-a lungul timpului, scoțându-se în evidență nesiguranța din diferite perioade ale istoriei societăților umane. Nesiguranța generată înainte de toate de violență, oricare ar fi aceasta, este însoțită inevitabil de ideea că lucrurile nu pot fi controlabile. O idee care, de la un anumit nivel de evoluție a societății, este greu de acceptat pentru mintea umană. Într-un fel, expresia ar putea fi considerată la fel de veche ca și rădăcinile civilizației occidentale. Nu întâmplător, unul dintre fondatorii care au contribuit la nașterea actualei culturi politice occidentale, Thomas Hobbes, a pornit de la această expresie pentru a-și argumenta teoria sa despre contractul social. Privită în mod special dintr-o perspectivă a motivațiilor umane, ideea contractului scoate în evidență nevoia omului de a limita arbitrariul, de a controla cât de cât desfășurarea lucrurilor. Imprevizibilul a însoțit din totdeauna violența. Într-un fel, și nevoia de religiozitate a omului a fost alimentată de ideea controlului. Nevoia de control poate fi considerată drept fondatoare pentru un fel de contract care se naște permanent, prin rit și rugăciune, între credincios și divinitate. Și nu de puține ori, din nefericire, până și un astfel de contract a fost însoțit de violență.

   Nu însă despre astfel de lucruri sofisticate, de filosofie politică, este vorba în editorialul de față. Ci, pur și simplu, despre fenomenul violenței la modul cât se poate de general. Privită dintr-o atare perspectivă, violența pare nu doar să se extindă în cadrul societăților civilizate, ci să devină o dimensiune banală a vieții cotidiene. În mod vădit, știrile care confirmă spirala violeței aproape sunt nelipsite din jurnalele Tv, dar și din conținutul rețelelor de socializare. Ce șochează cel mai mult este, fără doar și poate, genul de violență care nu poate fi catalogată altfel decât ca fiind profund patologică. Acest fel de violență fiind  comis de exemplare umane care își ucid semenii la întâmplare, fără vreo motivație anume. Ori în numele vreunei ideologii. Fără îndoială, este ceva în neregulă cu societățile, de genul celei americane, în care niște mucoși pot pune cu ușurință mâna pe o armă letală. Iar niște adulți sunt de părere că o atare ușurință ar fi o expresie, vezi Doamne, a libertății umane. Sau în absența ușurinței de a procura arme, sunt societăți care deși par să fie de un alt tip, cum este Norvegia, au fost locul unde un tânăr a ucis, la întâmplare, zeci de tineri etc. Totul în numele unor credințe cvasipolitice.

   Sunt lucruri greu de explicat. Specialiștii în domeniu vorbesc despre o tipologie stufoasă a feluritelor moduri de a se produce violența, dar și de o multitudine de cauze care continuă să le generează. Se întocmesc lucrări de doctorate, se fac statistici, se țin seminarii, se elaborează politici publice de reducere a anumitor tipuri de violență etc. Fără îndoială, totul este lăudabil. Întrucât  este important ca politicile publice să se poată sprijini pe o expertiză de calitate. Dar, în ciuda măsurilor, violența pare să fie în continuare o trăsătură care zace adânc înrădăcinată în firea umană. Omul continuă să fie lup pentru alt om.

   Excluzând violența domestică, credem că felurite moduri de producere a violenței din societățile contemporane – îndeosebi cele care sunt animate de tot felul de idei – par să stea implacabil sub semnul unei ditamai doze de ambivalență și, drept urmare, a unei ipocrizii involuntare. O ipocrizie pe care societățile continuă să n-o ia în seamă. Ceea ce, după cum credem, nu rămâne fără urmări asupra imaginarului colectiv. Deși este dificil să stabilești vreo legătură cauzală între acesta din urmă și violență, este imposibil ca acest imaginar să rămână „insensibil” la o logică cu două fețe. Adică, un imaginar care trebuie să conviețuiască cu o gândire socialmente acceptată, care admite însă nonșalant contrarietățile.

   Mai exact spus, până în actuala fază a evoluției sale, societatea umană a continuat să funcționeze, și o va face încă multă vreme de acum încolo – sub auspiciile normalității, fără îndoială – utilizând fără probleme, dar fără vreo priză de conștiință revelatoare, contradicții în regimurile de valorizare ale comportamentului uman. Astfel, deși violența, în principiu, este depreciată în mai toate societățile civilizate, pe de altă parte, există totuși o specie a acesteia care continuă să fie valorizată pozitiv. De bună seamă, în funcție de anumite contexte. De pildă, cea mai cumplită violență, mama tuturor violențelor – războiul – se bucură în toate societățile actuale de un tratament aparte. Există, după cum știm, în cazul acestuia, valorizări pozitive ale actului de a a-ți ucide semenii. Un militant Hamas, de pildă, participant la masacrul din Israel, a fost gratificat de tatălui său drept erou, la vederea imaginilor cu grăzăviile comise de către acesta. Răspunsul Israelului, asimetric, este considerat de multe societăți ca fiind unul normal, deși numărul victimelor pe care l-a produs îl depășește cu mult pe cel produs de Hamas. Logica utilizată este validă doar la purtător. Și are emuli în ambele tabere.

   Fără doar și poate, sâmburele logicii utilizate are la bază situarea în context a celui atacat. Cum, de pildă, este cazul, de doi ani, a ucrainienilor care au fost atacați de către ruși. Lumea occidentală este de părere că ucrainianul, aflat în legitimă apărare, este în drept să-și ucidă atacatorul. Drept urmare, dintr-o anumită perspectivă, doar unii dintre actorii unui conflict pot să devină eroi. Cum este cazul ucrainienilor. Bucurându-se, drept urmare, de onoruri. Restul, par să aparțină unei specii umane cu totul aparte, despre care occidentalii preferă să tacă. Dar o astfel de logică are, în antiteză, o altă logică, opusă. Partea atacatoare are și ea propri săi eroi. Iar atacatorii ignoră dramele și tragediile celor atacați. Și astfel se face că istoria societăților umane este populată, în egală măsură, atât de eroi, cât și de criminali. Sunt rare situațiile în care atât atacatorii, cât și cei atacați, ajung, la un moment dat, să utilizeze aceiași logică, discriminând la fel între atacatori și atacați.

   Dar revenind la situările, dar și valorizările adiacente, ale părților aflate într-un conflict, deși este dificil de stabilit vreo legătură de cauzalitate, pe de o parte, între ambiguitatea valorizării actului de a ucide cu îngăduița și îndrumarea statului, și violența produsă în condiții de pace, pe de altă parte. În cele din urmă, nu poate fi negat faptul că ambiguitatea fenomenului de valorizare a uciderii altot oameni n-ar avea vreo influență cuantificabilă asupra comportamentului unor indivizi care, iată, ajung să ucidă în numele unor idei sumare, în timp de pace. Doar dimensiunea patologică a minții acestor ucigași este departe de a fi în întregime răspunzătoare de ceea se întâmplă, în anumite împrejurări, ci are nenumărate conexiuni cu    logica ambivalentă despre care facem vorbire.

    Iar atâta vreme cât o astfel de logică face parte din procesul de socializare al tinerilor, lucrurile nu se vor schimba. Asemeni umezelii care avansează din particulă în particulă, violența pare să se comporte asemănător merelor stricate dintr-un coș cu mere sănătoase. Violența pare să aibă mecanisme care o întrețin atâta vreme cât această logică contradictorie va continua să pregătească minți pentru a facilita îngurgitarea a tot felul de otrăvuri ideatice.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…