Întru-un mod care ar putea fi considerat cât se poate de firesc, informația referitoare la votul acordat raportului croatului Matici a ajuns, prin intermediul mediei, în cele mai îndepărtate comunități ale societății noastre. Un asemenea loc, unde asfaltul nu are prea mare vechime, este o localitate de pe Clisură și unde am decis să ne petrecem bătrânețile. În paranteză fie spus, că tot vom vorbim de normalitate, nu există zi în care să nu ne felicităm pentru alegerea făcută: mie și soției ni se pare cât se poate de normal să fi părăsit Bucureștiul, un loc aglomerat, zgomotos, poluat etc, pentru o locație minunată de pe malul Dunării, plină de vegetație, cu un microclimat aparte unde cresc smochinii. Dar, mai ales, unde au viețuit în condiții cvasi-industriale niște oameni minunați. De generații, au lucrat în mine, iar, ceea ce este notabil, pe vremea Mariei Tereza aveau deja școală de ambe sexe. Trebuie subliniat că raționamentul care a stat la baza deciziei pomenite a fost unul extrem de simplu. Probabil, face parte cam din aceiași categorie cu lucrurile de a căror normalitate nu le mai sesizăm din cotidianul cu care suntem familiarizații: atâta vreme cât este vorba despre o carieră, un loc de muncă etc, pare să fie cât se poate de firesc să suporți și inconvenientele presupuse de o mare aglomerare urbană, dar, pe de altă parte, pare anormal să-ți petreci ultima parte din viață într-o locație doar din inerție. Căci atâta vreme cât nimic nu te împiedică să-ți alegi locul în care să trăiești, ar fi absurd să n-o faci, dacă aceasta ar aduce cu sine o sporire a calității vieții. Adică a unui plus de ani la speranța ta de viață.
La acest capitol, nu ai cum să nu constați că, utilizând un raționament din aceiași categorie, ceea ce unora pare să fie normal, adică să treci în neființă însoțit de fațada gri a unui bloc din Capitală, ori dintr-un oraș aproape la fel de aglomerat, altora, dimpotrivă, o atare situație li se pare cât se poate de anormală. Și nimic mai normal ca aceștia din urmă să acționeze în consecință. Având în vedere, în cele din urmă, calitatea și posibilitatea de prelungire a unei vieți, chestiunea alegerii nu mai este atât de relativă: este evident că, din perspectiva alegerilor în vederea unei vieți cât mai bune, normalitatea nu ar mai trebui considerată drept o categorie care să fie determinată doar de numărul celor care par să fi ales ceva anume, ci una care descrie o alegere bazată pe rațiune. O rațiune care, în cele din urmă, redusă chiar la chestiuni de costuri-beneficii, are capacitatea de a genera un algoritm la capătul căruia este vorba de o creștere a calității unei vieți. Deși alegerile de factură inerțială par a fi norma, la fel de normale pot fi considerate însă și cele alternative: ce sens mai are locuirea într-o locație odată cu ieșirea la pensie.
Într-o asemenea chestiune delicată, singurul indiciu al anormalității ar părea să fie, în cele din urmă, numărul: în prezent, doar o minoritate alege să părăsească un oraș aglomerat în favoarea unui loc mai stenic și, deși și asta este tot o chestiune relativă, mai frumos. Majoritatea alege să să locuiască, până la exitus, în locațiile în care au fost persoane active. Trebuie adăugat că fenomenul este unul cultural, nu este ceva care ține de vreo natură umană imuabilă. Fiind, prin urmare, cât se poate de posibil ca într-un viitor nu prea îndepărtat ca lucrurile să se schimbe. Iar ceea ce în prezent constituie o minoritate să ajungă majoritate. Anormalitatea devenind astfel normalitate. Deocamdată însă, rațiunea ne spune că ar fi anormal ca minoritatea care a decis altfel decât majoritatea să aibă pretenția ca propria viziune să fie impusă și altora. Este, din punct de vedere uman, dar și potrivit oricăror standarde democratice, cât se poate de firesc ca ambele viziuni să aibă drept de cetate și să se tolereze reciproc.
Dar revenind la tema anunțată, adică la reacțiile generate de raportul Matici, suprapuse în plus și peste reacțiile la o lege votată recent în Ungaria, la prima vedere nu pare să fie chiar atât de dificil să discriminezi între normal și anormal. Mai ales atunci când utilizezi elemente extrem de simple bazate pe rațiune. Astfel, multe dintre recomandările votate de către Parlamentul European în chestiuni extrem de sensibile, așa cum sunt chestiunile sexuale la vârste fragede, ar trebui trecute nu doar prin filtrele afectivității, ci mai ales prin cele ale rațiunii. Dintr-o atare perspectivă, probabil, ponderea cea mai mare a semenilor noștri va considera că votul acordat raportului Matici constituie o anormalitate. Cum o anormalitate o constituie, fără îndoială, însăși comunitatea LGBTQ. Rațional, nimic nu este mai dătător de seamă în chestiune decât simplul fapt că minoritățile sexuale, în ordinea firească a lucrurilor, nu sunt suficiente lor înșile! Adică, în acea ordine care a dus la apariția omului și societăților umane actuale, comunitatea LGBTQ nu se poate autoreproduce pe sine. Ea va fi totdeauna un fel de apendice al unei societății din care provine și este, în funcție de o astfel de societate, mai mult ori mai puțin acceptată.
Faptul că tehnologia modernă a însămânțărilor artificiale poate să rezolve o parte din problema autoreproducției, aceasta nu schimbă faptul că, la modul general, societatea umană, în proporție de masă, se autoreproduce datorită heterosexualilor, adică datorită oamenilor normali, nicidecum minorităților sexuale. Fără societatea normală, societatea LGBTQ, nu ar fi posibilă. Dintr-o atare perspectivă, mi se pare că discriminarea pozitivă a celor din LGBTQ nu face decât să ascundă realitatea mai sus pomenită, dar și a propriei identități. Trebuie spus că multe din propunerile aiurite ale ultimilor ani, cum ar fi noțiunile de tată-mamă versus părinte 1 – părinte 2, nu constituie decât deraieri de la rațiunea de uz cotidian. N-au nicio legătură cu marxismul sau epigonii acestuia. Pur și simplu sunt dovezile unei prostii mai mare decât Himalaya. Chiar nu se realizează faptul că noțiunile de tată-mamă sunt doar niște rezultante a unui fapt cultural consubstanțial societăților umane; așa au apărut acestea, bazate pe relațiile heterosexuale. De ce să interzici ceva care face parte din însăși natura imuabilă care a dus la apariția societăților umane. Nicio societate umană nu este produsul integral al LGBTQ.
Ajunși în acest punct, dincolo de toleranța firească pe care niște societăți democratice o datorează minorităților, este cu totul anormală pretenția acestora de a-și impune propriile valori majorității semenilor lor. Adică, acelor semeni fără de care minoritatea comunității LGBTQ nici nu ar fi posibilă. Spre deosebire de problema alegerii locației de pensionare, unde ceea ce este anormal este posibil să ajungă cândva ca fiind normal, în chestiunea LGBTQ, ceea ce este anormal nu se poate constituie niciodată în normalitate.
O asemenea posibilitate ar nega însăși modul în care este posibilă societatea umană așa cum se prezintă aceasta în prezent…
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
