EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Noi nu dezbatem, noi combatem!

   În editorialul de săptămâna trecută, scriind despre habarnismul de partid și cel de demnitate publică, precizam că demnitarul nu este decât întruchiparea ultimei faze – cea mai gravă prin consecințe – de manifestare a habarnismului. O boleșniță, spuneam, care începe să se manifeste odată cu înregimentarea unora dintre semenii noștri în partide. Subliniam apoi că, o atare fază de manifestare a acestei maladii – oamenii de rând fiind imuni – ar avea totuși leac dacă partidele, pentru funcțiile de demnitate publică, îndeosebi cele importante, ar recruta specialiști din societate, nicidecum activiști selectați din gașca de partid, unde mișună tot felul de politruci semidocți, fufe ori tot felul de exemplare umane în căutare de chilipiruri. Dezamăgitor, pentru tot mai mulți dintre români, este faptul că s-au convins că, după mai bine de trei decenii de parcurs postcomunist, partidele autohtone nu numai că nu au dobândit câtuși de puțin un asemenea benefic nărav – de a se deschide înspre societate – ci, dimpotrivă, au dat dovadă de o accentuare constantă a iresponsabilității lor în plan social. La acest capitol, în mod paradoxal, al recrutării de specialiști, politica defunctului partid comunist părea să fie cu mult mai avansată decât aceea a partidelor postcomuniste. Referindu-ne la politica de cadre a fostului partid, să nu uităm că, pe lângă o serie de pupincuriști – acea pleavă umană care popula și parazita curtea oricărui tiran, dictator etc. – totuși fenomene cum au fost industrializarea, sistemul sanitar, cel educațional etc. au fost rezultatul acțiunii unui șir de politruci cu mult mai dedicați semenilor lor decât sunt cei din vremurile noastre. Limitele acestora fiind limitele sistemului în care acționau. Problema prezentului constă în faptul că, odată cu dispariția limitelor de sistem, limitele actualilor politruci își au originea îndeosebi în limitele calității umane a acestora. 

   Iar totul, concluzionam în editorialul invocat, s-ar datora poziției politicienilor față de expertiză, ca mentalitate, dar și ignorării realităților semenilor lor, ca sensibilitate umană, pur și simplu. De fapt, ambele dimensiuni ne vorbesc despre o anumită tipologie umană care populează în prezent actualele noastre partide. O tipologie care, trebuie subliniat, nu numai că a dezamăgit prin incapacitatea de a concepe politici publice în favoarea semenilor lor de rând, dar s-a făcut și de râs, păgubitor tot pentru semenii lor, în relația cu instituțiile europene. Iar așa cum, recent, au dat cu oiștea în gardul energiei, probabil că o vor face și cu pensiile, cu educația etc. În fapt, cu tot ce ține de actuala traiectorie a societății noastre, tradusă prin ratarea structurării unei comunități politice capabile de autodezvoltare. Cauza? Înainte de toate, politicienii noștri vor continua să își potrivească mereu ceasurile cu somațiile birocraților europeni, nicidecum ținând cont de nevoile semenilor lor. Și pe care le vor ignora tot mai des. Căci, în cele din urmă, la scară istorică asta contează: faptul că partidele noastre postcomuniste au dat întreaga măsura a iresponsabilității lor sociale prin incapacitatea constantă, manifestată de la un capăt la altul al spectrului nostru politic, de a structura și conduce apoi la maturare o comunitate politică capabilă de autodezvoltare. Acesta este fenomenul care, din nefericire, a făcut ca resorturile adaptării societății noastre la constrângerile prezentului să nu fi aparținut funcționării unui mecanism propriu. Și care, astfel, să genereze dezvoltare. Ci, mecanismele adaptative au venit mereu din exteriorul societății noastre. Într-un fel, până la un punct, a fost firesc să fie așa: modelul de societate pe care ni-l dorim în prezent nu este o creație autohtonă, ci este rodul unor societăți dezvoltate, în raport de care nu ne constituim decât într-un fel de periferie. Problema este că după trei decenii de parcurs postcomunist nu am reușit încă să structurăm mecanisme autohtone de autodezvoltare. Adică, o comunitate politică care este suficientă sieși din punct de vedere al modelului de societate dorit. Ca și cum am avea de-a face cu un exemplar uman care, în ciuda unei îndelungate socializări, nu reușește totuși să trăiască în mod autonom.

   Amintesc cititorilor mei că încheiam editorialul cu exprimarea unei speranțe: poate că un atare obiectiv, cum este cel pomenit mai sus – al structurării unei comunități politice capabilă de autodezvoltare – va constitui un deziderat care, probabil, va fi în atenția unei alte generații de politicieni! 

   Problema care se pune acum – în momentul când semenii noștri de rând sunt extrem de dezamăgiți de situațiile generate de deciziile politicienilor – ar trebui să vizeze semnele care ar anunța o asemenea generație. Adică, ceva care, încă de pe acum, să indice mugurii care se vor maturiza pe măsură ce se va petrece mult dorita schimbare. În mod logic, desigur, este evident că mugurii acesteia nu au cum să apară pe solul actualei generații de politicieni. Relațiile interumane instituite în cadrul actualelor partide exclud din capul locului o altfel tipologie umană care să reorienteze acțiunile partidele autohtone. La întrebarea cum este posibilă apariția unui altfel de politicieni, probabil că vom întâmpina greutăți imposibil de depășit. Devine tot mai evident faptul că tinerii talentați, doritori de împlinire profesională, nu numai că nu au un loc semnificativ, care să conteze ca factor de schimbare, în actualele partide. Dar acestora nici nu le trece prin cap să se înregimenteze cumva în cadrul unor găști unde meritocrația este o chestiune necunoscută. Iar dacă, cumva, din necesități de imagine, se va întâmpla ca unele partide să mai planteze, pe ici, pe colo, în unele posturi de demnitate publică persoane din afara partidului, este evident că o vor face ca și până acum: adică, pe principiul că una două floricele nu trebuie să dezechilibreze actuala încâlceală de buruieni care prosperă în cadrul partidelor noastre mioritice. 

   Ajungând cu raționamentul în acest punct, probabil că pe mulți dintre noi ne încearcă un fel de disperare fără leac! Deoarece, oricine realizează că schimbarea este imposibilă! Căci, după trei decenii de parcurs postcomunist, mai toate caracteristicile societății noastre au prins deja contur! Într-un fel suntem siliți să tragem concluzia că tranziția, fraților, este încheiată de ceva vreme! Iar altă traiectorie, alta decât cea prezentă, și de care oricum nu ne prea mai putem să ne desprindem, este oricum improbabilă. Deși ar fi, totuși, mereu posibilă! 

   Din nefericire, prin partidele noastre încă se mai bolborosește aiurea, ceva legat de reforme… Dar, care reforme? Așa că nu sperați în van: reformele care vor fi plimbate pe sub nasul românilor n-au nicio legătură cu schimbarea unor date care chiar să modifice metabolismul potrivit căruia se petrec lucrurile în momentul de față în societatea noastră.

   Totuși! Ar fi posibilă, cu toate acestea, o altă traiectorie dacă, cumva, înalta poartă europeană ar fi interesată în chestiune. Oricum, rațional, nu ne putem imagina acum ce s-ar putea petrece în conglomeratul pieței europene, încât statele dezvoltate ale Uniunii să accepte, așa,  dezinteresat, noi factori concurențiali! Că, vezi Doamne, de dragul nostru, vor renunța la o piață de desfacere consistentă. Ca să nu mai vorbim despre o forță de muncă calificată ori subcalificată, dar ambele ușor de integrat în piața muncii statelor dezvoltate.

   Ar fi posibilă, cu toate acestea, o altă traiectorie, alta decât cea conturată până în prezent, în condițiile în care o formațiune politică, oricum alta decât cele cunoscute nouă în momentul de față, ar ajunge să guverneze alături de un președinte care n-ar avea obsesiile cu „partidul lui”. Să-i stea în gât!, în paranteză fie spus… Un președinte care să preseze public pentru instituirea altor reguli care să recalibreze acțiunile faunei din partidul pe care-l căprărește. Niște reguli care, înainte de toate, să nu transforme orice diferență într-o contrarietate ireconciliabilă! Niște reguli care să-i facă pe politicieni să accepte ideea simplă că, esențial pentru o comunitate politică, este înainte de toate dezbaterea, nicidecum mentalitatea tranșeelor. Regula de aur în politica mioritică a fost cât se poate de simplă: noi nu dezbatem, noi combatem! De pe urma cultivării unei asemenea mentalități, la umbra partidelor noastre nu s-au prăsit decât soldați pentru care politica se reduce doar la confruntare. Înțelesul însăși al politicii reducându-se doar la a combate. Căci, asemenea soldaților unei religii de ev mediu, aceștia nu sunt decât pionii unui orizont structurat pe o rațiune care este cu certitudine absentă. Dacă nu mă credeți, aveți răbdarea să urmăriți „dialogul” care este în realitate imposibil să se petreacă între doi politicieni situați pe poziții partinice diferite: cu certitudine nu vă alegeți cu nimic! Iar trist, tragic de-a dreptul, nu este faptul că doi tâmpiți nu pot dezbate ceva care, de fapt, nu-i privește pe ei, ci faptul îngrozitor că aceștia au fani și emuli! Să sperăm în împuținarea acestora. Sărmanii, n-au nicio vină!

   Și, peste toate nenorocirile, să tragem nădejde că templele partidelor noastre se vor goli de actualii lor sacerdoți, intrând cu tot calabalâcul lor în istorie,…

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…