EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Nodul din papura democrației…

   Deși încă tânăra noastră alcătuire democratică nu are decât trei decenii, avem de-a face deja cu automatisme mentale, relativ stabile și care vizează rostul acesteia. Obișnuințele mentale, despre care facem vorbire, sunt menite să explice nenumărate situații generate de către instituțiile și mecanismele care vizează gestionarea puterii. S-ar putea spune că totul pare să indice nu doar instalarea temeinică a democrației în societatea autohtonă, ci și funcționarea, la nivelul unei logici de uz cotidian, a ceea ce am putea numi predictibilitate. Altfel spus, cetățenii dobândesc un fel de știință de uz cotidian despre modul în care puterea este adjudecată, iar mai apoi administrată, de un grup politic sau altul. Omului de rând i se pare că, la mijloc, nu-i cine știe ce filosofie! Lucrurile se arată, atât politicienilor, cât și semenilor acestora, ca fiind într-o desfășurare extrem de simplă… 

   Ceea ce nu este rău! Fără îndoială, media și rețelele sociale au avut un rol important în răspândirea și structurarea unui anumit mod de a gândi despre cum funcționează puterea. Izvorâtă dintr-o anumită stabilitate a sistemului, logica de uz cotidian, mai sus pomenită, pare să desemneze oarecum fără greș modul în care puterea urmează să treacă de la o tabără politică la alta. Au ajuns deja un loc comun poncife de genul: „guvernarea uzează”, iar drept urmare este posibil să vină alții la putere; „opoziția este doar un fel de pauză”, suficientă însă pentru ca memoria colectivă să uite tot felul de acrobații politice etc. Fără a intra în detalii, este evident că, pe de altă parte, nu puțini dintre semenii noștri au ajuns la convingerea că atât „unii”, cât și „ceilalți”, dintre cei care-și dispută accesul la butoanele puterii, nu ar reprezenta decât aceiași „mizerie” etc. Drept urmare, de regulă, o parte însemnată dintre cei dezamăgiți de prestația celor din politică părăsește sistemul, îngroșându-se astfel numărul celor care nu mai votează niciun partid. Ca să nu mai vorbim despre încrederea în politicieni. Absenteismul nu constă doar într-un fel de decizie unilaterală, aparținând unui electorat debusolat, ci este expresia directă a modului în care se face politică într-o anumita societate.

   Expectanța oamenilor de rând referitoare la modul în care puterea trece de la un grup politic la altul este ceva cât se poate de firesc. Interesant este faptul că politicienii nu fac excepție. Modul lor de gândire este asemănător. Un fenomen care, din perspectiva celor care-și dispută puterea, este exprimat, cât se poate de sintetic, de sintagma: „guvernarea implică riscuri care trebuie asumate politic”. Adică, vezi Doamne, doar cine nu face ceva este scutit de greșeală, iar în politică trebuie să-ți asumi posibilitatea de a plăti cu „puterea” cam tot ce înseamnă activitate. Normalitatea eșecului devine un loc comun pentru refugiul conștiințelor civice ale politicienilor noștri. 

   Convenabilă treabă: greșeala în treburile publice se plătește doar cu trecerea temporară de la manevrarea directă a pârghiilor de putere, la una indirectă. Căci, a te situa în opoziție nu este egal cu îndepărtarea politicienilor de posibilitatea acestora de a influența într-un fel sau altul mersul lucrurilor dintr-o societate. În politica noastră asumarea eșecului nu este asimilat cu ieșirea definitivă din sistem, așa cum o fac unii dintre electorii dezamăgiți, ci doar cu acceptarea trecerii temporare în opoziție. Doar PNȚ a devenit istorie. Deocamdată, însă, a-ți asuma ceva în politică, înseamnă doar posibilitatea trecerii în postura extrem de comodă a celor care, excluzând posibilitatea de a greși, fiind în opoziție, se declară în afara oricărei responsabilități publice. 

   Numai că lucrurile nu stau, în realitate, așa. Și cei din opoziție pot comite grave greșeli care, fără îndoială, îi pot ustura până la os pe semenii politicienilor. Cum a fost, de pildă, cazul celor de la USR. Lipsiți, cică de exercițiul puterii, aceștia au putut totuși contesta la Curtea Constituțională o lege care urma să urgenteze reluarea lucrărilor și punerea în funcție a unui număr de 11 microcentrale hidro. Lipsa de putere a USR, ei bine, se va lăsa, în cele din urmă, cu o mulțime de consecințe negative asupra capacității de reacție a societății noastre mioritice la actuala situație generată de către criza energetică. Cel puțin, deocamdată, instanțele judecătorești au aplicat dictonul „Fiat justitia et pereat mundus”. Adică, comozi, judecătorii nu au avut în vedere soarta unui bun public, ci s-au rezumat la simpla aplicare a legii. Potrivit acesteia, binele public poate fi pus în balanță cu siguranța și confortul unor gângănii. Și iată cum, fără să vrem, România a atins cele mai înalte cote ale valorilor ECO!… 

   Halal să ne fie!… 

   Pentru cei care nu sunt la curent, precizăm că este vorba despre capacități de producere a energiei electrice, aflate în diferite stadii de execuție, unele chiar de 95%, dar care au fost blocate, în cadrul instanțelor de judecată, la inițiativa unor ong-uri, din pricini de protecție a mediului ori a tot felul de goange. Situația microcentralelor blocate nu reprezintă singurul caz de conștiință ecologică absurdă. Tot în domeniul producerii de energie, lucrurile s-au petrecut asemănător și cu o exploatare de cărbune. Închisă și ea, prin concursul instanțelor de judecată, desigur, la pâra cetățenească exercitată tot de către un biet ong. Care, vezi Doamne, a acționat tot din rațiuni de protecție a mediului. 

   Trebuie să realizăm că în toate aceste cazuri este vorba despre bunuri publice. Culmea, a căror proprietar este statul. Adică, o expresie a voinței celor care-l populează. Și care, la nevoie, după cum știm, are capacitatea de a-și pune locuitorii să moară pentru a-și păstra suveranitatea și integritatea. Un stat, însă, pe de altă parte, a căror interese nu au putut fi apărate de actualele grupuri politice. Adică de semeni de ai noștri care ar trebui să fie interesați, înainte de toate, de soarta bunurilor publice. De siguranța acestora. De calitatea și abundența bunurilor destinate oamenilor de rând. Ceea ce, după cum vedem, nu s-a prea întâmplat. Dimpotrivă, prevalând iluzorii binefaceri pentru tot felul de viețuitoare nevertebrate, am ajuns în situația de a relua firul unui fenomen care a fost prezent în toată istoria parcursului nostru democratic. Inclusiv cel postcomunist. De fapt, o reluarea a formelor fără fond. În chestiunea de față, politicienii noștri n-au prea priceput ce reprezintă protecția mediului, la intersecție cu interesele unei societăți umane. Grăitoare, în acest sens, este harta cu ariile protejate. Și unde tesla este folosită cu totul aiurea… Explicația obsesivului nostru arhetip, turnat în perpetuarea formelor fără fond, ar putea să fie oferită nu doar de modul în care politicienii se raportează la bunurile publice, unde ar putea fi vorba îndeosebi de slaba valorizare a acestora, ci mai ales de modul simplist în care este privită democrația. În paranteză fie spus, ceva asemănător se întâmplă și în cazul viziunii extrem de reducționiste în care este privită și concepută că ar trebui să funcționeze piața. Acum, odată cu războiul din Ucraina, politicienii noștri încep treptat să realizeze că aceasta nu se poate autoregla în orice condiții. 

   Revenind însă la viziunea politicienilor despre democrație, trebuie să observăm că aceștia o reduc doar la mecanismele, de factură electorală, de legitimare a puterii. În rest, democrația pare să fie un fel de Terra Incognita. O adevărată cutie neagră. Ori, este evident că democrația nu poate fi redusă doar la dimensiunea electorală a acesteia. Doar un fel de ritual care se repetă din patru în patru ani. Altminteri, exceptând o atare dimensiune, în viziunea politicienilor noștri s-ar părea că exercițiul democratic ar fi presărat de un șir de diktate care conduc la instituirea unui anumit bun public sau a altuia. Astfel, bunurile publice par să fie rezultatul unor decizii stabilite de către bunul plac al politicienilor, acte petrecute în perioada dintre alegeri. Aceste bunuri nu par să fie rezultatul unei necesare negocieri! Adică, un act petrecut în numele prezumtivilor beneficiari ai respectivelor bunuri publice. Ceea ce face însă ca orice bine public nenegociat să nu reprezinte decât un fel de bine-diktat se datorează ignorării de către politicienii noștri a mai multor instituții care ar trebui să concure la luarea deciziilor care implică pomenitele bunuri. Deși aceste instituții de consultare ori de dialog social există, ele sunt cu totul lăsate deoparte. Ceea ce conduce, totodată, și la absența ori la slaba utilizare a expertizei. 

   Politicianul nostru, atoateștiutor, nu utilizează expertiza. Și o face din pricină că nu-și valorizează cu adevărat semenii. O expertiză de calitate nu ar fi inclus în arii protejate obiective de interes economic. Ceea ce ar fi lăsat, desigur, fără obiect multe dintre aberațiile ECO a tot felul de ong-uri. Ceea ce, în fine, nu ar fi determinat pe niște judecători să uite că totuși că „omul este măsura tuturor lucrurilor”!  De fapt, slaba valorizare a semenilor, de către onor politicienii noștri, și nu numai de către aceștia, este cu adevărat motivul din pricina căruia încă nu este tulburat, nu știm până când, somnul care a cuprins mai toată suflarea noastră politică. Deocamdată, fenomenul pare multora doar un fel de nod în papura democrației noastre mioritice. Să sperăm că se vor naște și politicieni care să vadă cu adevărat că situația este mai mult decât îngrijorătoare. 

   Să te legi la cap cu tot felul de îngrădiri aiuritoare, să nu ai capacitatea să le corectezi la timp etc., chiar este ceva care aduce a neputință fără leac… Iar asta ar trebui să îngrijoreze! 

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…