EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Nimic pe frontul partidelor?

Anul în curs pare să fie foarte important pentru multe dintre democrațiile occidentale. Și nu numai. Alegerile, mai mult ca niciodată, se vor dovedi cruciale pentru evoluția acestora în viitorul apropiat. Deoarece, ne place ori ba, cam peste tot, în Uniunea Europeană, partidele clasice ale aranjamentului de putere de factură democratică se văd concurate, în mod serios, de o puzderie de partide extremiste, suveraniste, radicale etc. Faptul că puterea va avea altă formulă decât am fost obișnuiți până acum nu va constitui o surpriză. Cu adevărat, însă, nu știm ce ne va rezerva viitorul!

   Dacă suntem mai prăpăstioși, fenomenul poate fi considerat un indiciu a unui fel de uzură inevitabilă a înseși fundamentelor multora dintre democrațiile moderne. În fapt, degradarea, despre care facem vorbire, se traduce nu doar prin succesul partidelor plasate la extremele eșichierului politic, ci și prin creșterea vizibilă și constantă a neîncrederii cetățenilor în una dintre principalele instituții ale unei democrații. Este vorba despre instituția parlamentară. Am putea vorbi, fără să exagerăm, despre o criză prelungită a însăși ideii de reprezentativitate. Iar ascensiunea partidelor anti-sistem se constituie în indiciile evidente ale unui soi de soluție generală pentru a rezolva cam tot ceea ce multora li se pare că nu mai merge.

   Deși prezente în spațiul public de ceva vreme, partidele plasate la extreme ocupau un loc marginal în mecanismul de distribuirii a puterii bazat pe reprezentativitate. Dar, odată cu cronicizarea neîncrederii în partidele clasice ale sistemului de putere, partidele aflate la extreme par să fi restructurat imaginarul colectiv. Tot mai mulți dintre semenii noștri fiind convinși că soluțiile radicale ar fi cele mai potrivite mijloace de a administra crizele societăților prezentului. Ceea ce, se poate observa cu ochiul liber, nu a stârnit însă din partea partidelor clasice cine știe ce îngrijorare. Ar fi un motiv să credem că, neîncrederea, ajunsă la cote îngrijorătoare, și pe care o înregistrează multe dintre instituțiile de reprezentare a cetățenilor, ar putea să fie considerată drept marea provocare adresată politicienilor și partidelor.

   Altminteri, obișnuiți cu ideea că timpul rezolvă totul, am fi tentați să credem că nu atât parlamentul, ca instituție a reprezentării, este în criză, ci, de fapt, numai piesele care-l compun și-l pun în mișcare. Adică, partidele politice și politicienii, în cele din urmă. Ceea ce este cam același lucru cu a constata că sistemul de selecție, funcțional la nivelul partidelor, ar fi devenit, pe zi ce trece, tot mai inadecvat, comparativ cu somațiile unei realități marcate tot mai accentuat de creșterea în complexitate. Fenomen generat în mare parte, am crede, de globalizare și efectele acesteia în plan social și cultural. Într-un fel, avem convingerea că dispozitivul adaptativ al partidelor politice nu pare să mai poată ține pasul cu ritmul schimbărilor. Pe care, în mod paradoxal, chiar unele dintre politicile acestor partide le-au promovat, totuși, drept soluții adaptative la provocările realității.

   Dintr-o perspectivă, oarecum neutră ideologic, trebuie să acceptăm, pe de altă parte, că sistemele din ce în ce mai complexe ajung în situații în care soluțiile, oricare ar fi acestea, nu fac decât să contribuie la creșterea în complexitate a respectivelor sisteme. Am putea lua, în acest sens, drept exemplu, „necesitatea” cârpirii permanente a sistemului autohton de pensii. Intervențiile menite să corecteze anumite situații, ajung, în cele din urmă, să genereze dezechilibre în altele. Și așa, la nesfârșit. Deși, politicienii, acceptând buna lor credință, nu au intenționat decât să aducă doar niște corecturi sistemului. Așa că, pe bună dreptate, am putea conchide că, în măsura în care soluțiile nu se găsesc în mod natural la îndemâna partidelor clasice ale unei democrații, ar rezulta că acestea nu vor/nu sunt capabile să soluționeze situații complexe? Ori, dimpotrivă, doar partidele care clamează că sunt împotriva sistemului ar fi în posesia adevăratelor soluții!? Nu ne rămâne decât să ne mirăm de o atare modalitate de a problematiza!

   Ceea ce ne pune și mai mult în încurcătură, dacă este să ne gândim la cronica la zi a partidelor din vremea lui nenea Iancu – și a trecut ceva vreme – este faptul că partidele de atunci nu se prea deosebeau, în cele din urmă, de cele ale prezentului. La modul general, ceea ce li se putea reproșa partidelor, în „anii de grație” de la sfârșitul secolului XIX, li se poate reproșa în mare măsură și celor din prezent. Cred că puțini dintre noi nu avem senzația că tipologii umane asemănătoare populau partidele de azi și cele de acum un secol și jumătate. Este un fapt care, fără doar și poate, ar putea fi pus pe seama naturii umane care, vezi Doamne, traversând firidele axei timpului, ar rămâne mereu egală cu sine. Numai că, și atunci, în vremea lui nenea Iancu, și acum, în vremurile lui Ciolacu et., comp. politicienii s-ar fi ocupat cam cu același lucru. Adică, reprezentau politic interesele semenilor lor. Într-o democrație, politicienii de profesie, drept urmare, ar trebui, potrivit unui naiv optimist, să fie mai tot timpul ocupați cu treburile publice, cu rezolvarea intereselor semenilor lor în calitate de cetățeni. Ceea ce ne-ar determina să recunoaștem că ne-ar trimite rapid la ideea că nu doar natura umană nu s-a prea schimbat, ci și faptul că ideea de reprezentativitate pare să fi rămas țintuită într-un fel de caricatură care ne trezește ori râsete, ori resentimente.

   Cale de mijloc, s-ar părea, nu prea ar fi. Desigur, într-un alt registru, trebuie să precizăm că n-ar fi de omis un fapt ușor de verificat: perioada marcată de tușele lui Caragiale a generat și o literatură sociologică care se remarca prin critica partidelor politice ale vremii. Mai mult, în viziunea aceluiași tip academic de abordare, parlamentul era, la începutul sec. XX, una dintre instituțiile în care cetățenii, aveau o încredere extrem de redusă. Ca și în zilele noastre, de altfel. O perioadă care, în cele din urmă – să nu uităm – s-a încheiat cu primul mare carnagiu mondial, dispariția unor imperii, apariția primei puteri comuniste! Urmat, de parcă nu ar fi fost destul, de un al doilea carnagiu. Și mai cumplit! Cu tragedii greu de imaginat. Mulți gânditori vorbesc chiar despre un secol de război care ar fi marcat civilizația occidentală. Un război care continuă, în opinia altora. Este o perspectivă care nu ar trebui ignorată, deși pare extrem de speculativă.

   Oricum, trăgând linie, nu am exagera câtuși de puțin în legătură cu necesitatea regândirii structurilor menite să-i reprezinte pe semenii noștri. Fără îndoială, ideea unei democrații nemijlocite, așa cum era practicată pe vremea vechilor greci, nu este posibilă în societățile extinse, cum sunt cele moderne. Dar, ținând cont de experiențele unor democrații care, de pildă, practică consultarea și negocierea în chestiuni importante, este evident că modelului actual de democrație i se pot aduce unele îmbunătățiri.

   Ba, mai mult, având în vedere habarnismul celor care populează în prezent instituțiile parlamentare, aș crede că dacă 50% din componența acestora ar fi aleasă prin tragere la sorți, din rândul cetățenilor, faptul ar reprezenta o resetare a actualului mod de reprezentare. Fără îndoială, cu implicații directe asupra imaginarului colectiv, mereu convins că democrația = puterea poporului. Ceea ce este doar un ideal. Pentru un democrat, o țintă de atins, de preferat oricărui mod nedemocratic de gestionare a puterii.

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…