Cei dispuși să consume niscai timp, gândindu-se la evenimente din trecut, nu au cum să nu bage de seamă că, de regulă, nenorocirile care se abat pe capul oamenilor au un caracter imprevizibil. Urmează, altfel spus, căi neștiute. Adică, în afara capacității omului de a le bănui pe de-a întregul cursul. De cele mai multe ori, fie că sunt pricinuite de natură ori de alți oameni, acestea se petrec în absența a ceva care ar putea să se constituie fie și în cel mai mic semnal care ar putea fi interpretat în sensul că ar anunța din vreme ceea ce ar urma să se petreacă cu adevărat. Previziunile, pe care suntem în situația de a le operaționaliza, acoperă firide înguste de timp și de scurtă perspectivă. Ceea ce, este evident, nu satisface câtuși de puțin nevoia oamenilor de a avea un cât de cât control asupra derulării evenimentelor.
Credințele religioase, indiferent de natura lor, satisfac doar într-o oarecare măsură o astfel de nevoie. Religiozitatea popoarelor precolumbiene, de pildă, cu teribilele sale sacrificii umane, era și o modalitate de a introduce o anumită raționalitate în derularea evenimentelor, dar, totodată, și un control asupra acestora. Deși pare extrem de diferit, fără îndoială, creștinismul, prin rugăciune și morala promovată, țintește și el o anumită ordonare a evenimentelor. Un anumit control al acestora. Prin intermediul religiei, lumea nu pare să fie un loc al evenimentelor imprevizibile, al întâmplării. Totul dobândește sens.
Este adevărat, multe dintre evenimentele dramatice care ne marchează viața de zi cu zi au o anumită doză de previzibilitate. Și aceasta, în sensul că, în multe situații, există semne că ceva anume urmează să se întâmple. Mai toți oamenii posedă o astfel de știință de uz cotidian. Media și rețelele sociale sunt, cu adevărat, profesorii unei astfel de științe. Ceea ce ne scapă, însă, sunt, pe de o parte, consecințele concrete ale evenimentelor așteptate. Iar, pe de alta, detaliile care le fac să nu fie cine știe ce plăsmuiri, ci întâmplări cât se poate de reale, concrete, tragice pentru o mulțime de destine care, altminteri, ar fi fost banale. Se spune că, asemeni Diavolului, răul se ascunde în detalii. Dar odată produs, răul ajunge, potrivit lui H. Arendt, să devină doar o fațetă a banalului. Lucru valabil nu doar în contextul crimelor naziste, când până și neamțul obișnuit a realizat ce grozăvii s-au petrecut sub ochii săi deformați de propagandă, ci și în numeroasele situații generate de dezastrele care marchează inevitabil mai toate societățile.
Marele Război a fost un eveniment care, provocat de către politicienii vremii, a fost în parte previzibil pentru indivizii societăților europene. Să nu uităm, intrarea în război a fost votată în multe dintre parlamentele vremii. Oamenii de rând aveau convingerea că un război era inevitabil. Dar, mai ales, că se va termina repede. Realitatea concretă a tranșeelor pline de cadavre, noroaie și șobolani, după cum știm, a fost cu totul alta. Și, împotriva a tot ceea ce s-ar fi putut aștepta din perspectiva celor care au pus umărul la declanșarea acestuia! Milioane de vieți au fost spulberate. Distruse, pur și simplu.
A fost partea dintr-o poveste care nu a fost bănuită, în detaliile sale sordide, nici măcar de mințile umane cele mai ascuțite. Răul care plutea peste Europa civilizată a devenit banal în oribilitatea manifestărilor sale de zi cu zi. S-au destrămat imperii, s-a modificat harta politică a Bătrânului Continent. A apărut prima societate comunistă, mulți având impresia unui accident istoric. La care, să nu uităm, au participat cu entuziasm milioane de oameni. Și astfel, sintetic spus, s-ar părea că lecțiile oferite celei mai civilizate părți din lume, lecții pricinuite de un război care putea fi evitat, nu au avut nicio semnificație asupra semenilor noștri din acele vremuri. Drept dovadă, peste nici două decenii, Europa a produs, ca în celebra parabolă a orbilor, un nou cataclism social. Și mai teribil: al Doilea Război Mondial.
Ambele evenimente te duc cu gândul la un fel de tobogan civilizațional, repetabil, și pe a cărui pantă societăți întregi par să se precipite halucinant înspre un abis nedorit de către nicio minte normală. Mulți numesc fenomenul ca nefiind altceva decât o banală „dependență de traiectorie”. Desigur, prea puțin contează eticheta prin intermediul căreia am vrea să categorisim fenomene care duc înspre imense pagube materiale și umane. Important rămâne faptul că deși lumea pare să se aștepte la un curs nedorit al unor evenimente, cu toate acestea nu face decât să se îndrepte înspre producerea acestora.
Fără îndoială, sunt semeni care, fără să realizeze cu adevărat dimensiunile a ceea ce urmează să se producă, asemeni unei Casandre, anunță că ceva nedorit urmează să se petreacă într-o lume tot mai aglomerată de semnale de alarmă. Iar ceea ce am putea numi semne rău prevestitoare sunt cu duiumul: conflicte care urmează să se extindă, amenințări nucleare ale unor minți bolnave, bugete tot mai mari pentru înarmare, inteligența artificială care acaparează această cursă a înarmărilor, tot felul de crize produse de măsuri menite cică să „îmblânzească” o iminentă catastrofă climatică, societăți democratice care bagă pe gâtul majorităților tot felul de aberații comportamentale ale unor minorități etc.
Din toate aceste semințe, nimeni nu știe ce va răsări peste nu mult timp.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
