EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Ne înecăm, bre?

   Multe comentarii a stârnit episodul tragic, filmat, în care un nenorocit, adică cineva lipsit de noroc, s-a înecat, încercând să recupereze o undiță. Majoritatea comentariilor s-au învârtit în jurul bagajului educațional ori emoțional al celor care doar au asistat pasiv la nenorocire, neintervenind. Rezumându-se doar să constate că „omu’ s-a înecat, bre!…” Riguros vorbind, dincolo de comportamentul pasiv al celor care au filmat nenorocirea, de absența unei minime empatii etc., în fapt, viața bietului om nu avea cum să fie salvată de către cei prezenți la tragedie…

   Ceea ce ar trebui însă remarcat, indiferent de perspectiva din care ar putea fi privit  pomenitul accident, este că toată tevatura mediatică nu a fost generată doar de către modul neobișnuit, oarecum ‘în direct’, în care s-a luat contact cu întreaga tragedie, ci de sesizarea firească că „ceva” anume nu este totuși în regulă, în genere, cu mulți dintre semenii noștri. Iar acest „ceva” nu este generat doar de către politicile educative din ultimele decenii, ci de către schimbarea unui întreg sistem de valori, fapt care a modificat comportamente, dar și sensibilități umane. Trebuie să realizăm că toate acestea sunt circumscrise însă în cadrul unor procese generale care transcend spațiul nostru social, la mijloc fiind vorba cam de tot ce se poate gândi despre fenomenul extraordinar al globalizării. Fenomen care a generat schimbări în mai toate societățile umane. Nu doar pe meleagurile noastre… De pildă, dacă în urmă cu mai bine de 5 decenii, potrivit unor cercetări extinse care au avut drept obiect societățile occidentale, la întrebarea privind scopul studiilor universitare, era banală o anumită valorizare a acestui nivel de instrucție. Alegerea de a urma o anumită formă de instrucție superioară fiind de regulă dictată de dorința de îmbogățire a calităților umane prin cunoaștere. Așadar, a personalității, în general. Majoritatea celor intervievați mărturiseau că studiile superioare erau o modalitate de îmbogățire a personalității, nicidecum doar un mijloc de a atingere a unui anumit nivel de trai.

   Fenomenul ar putea fi explicat ca fiind un fel de consecință a vindecării marilor traume generate de a Doua Conflagrație Mondială, de speranțele generate de creșterea constantă și generală a nivelului de trai etc. Era vorba despre un optimism robust care avea implicații directe asupra viziunii privind dezvoltarea continuă a civilizației umane în genere. Ei bine, la începutul anilor ’90, după căderea zidului berlinez, cam același gen de măsurători constată că tinerii urmează rute educaționale superioare preponderent din pricini de carieră. Este, drept urmare, o perspectivă care se mută dinspre nevoile general umane înspre nevoile concrete ale individualității.

   Este unul dintre motivele din pricina căruia lumea de azi nu doar că nu mai arată ca acum 30 ori 50 de ani, dar i se atribuie, în plus, cu totul alte semnificații. Alte valori, în cele din urmă. Motivațiile, în genere, fiind și ele în mod evident deosebite. Astfel, dacă în primul caz, măsurătorile sociologice constatau că sistemul de valori viza condiția umană în generalitatea acesteia, în cel de al doilea, valorile nu mai funcționează decât ca niște aplicații a unor nevoi particulare. Se năștea astfel un adevărat reazem ontologic pentru valorizarea în exces a particularului în dauna generalității umane. Semnificațiile umanității, în genere, sărăcind în dauna celor care vizează îndeosebi individul, nevoile acestuia. Drepturile omului au devenit tot mai mult cele ale individualităților. Este suficient să ne gândim la toată tevatura cu drepturile comunității LGBTQ… și realizăm cât de mult s-a schimbat lumea. Ca să nu mai vorbim de contrareacțiile, într-un fel firești, generate de exagerările consemnării juridice ale drepturilor membrilor acestui grup uman. Doar așa am putea explica deciziile scandaloase ale Curții Americane în chestiunea avorturilor…

   Tot dintr-o perspectivă sociologică, însă sub rezerva unei paranteze, am putea asocia faptul acestor diferențe, menționate din capul locului, și care sunt evidente, cu tipul de lideri care au format, în anii ’70, apoi în anii ’90, structurile de decizie din cadrul acestor societăți. Căderea zidului berlinez, dar și al regimurilor autoritare din Est, a marcat o culme a unui anumit tip de leadership politic care a gestionat lumea occidentală. După anii ’90, putem vorbi de un alt tip de lidership, cel care a generat o mulțime de decizii politice mai degrabă voluntariste, prea puțin raționale. Vezi aventura din Irak, Iugoslavia, Afganistan etc., episoade care în prezent sunt utilizate de către ruși pentru a-și justifica agresiunea asupra Ucrainei.

   Nimic grav, s-ar putea concluziona. Numai că fenomenul a fost însoțit și de explozia mediei, îndeosebi a televiziunii, iar, recent, de dezvoltarea rețelelor de socializare. Toate acestea nu au făcut decât să accentueze însă și mai abitir funcționarea valorizărilor și a sensibilității umane îndeosebi sub semnul individualității naturii umane. Astfel, dacă în anii ’70 ideea existenței unei legături puternice între individ și societate ducea direct la ideea unei legături tari între individ și umanitate, individul realizând că este un exemplar dintr-un lung șir de individualități, care toate sunt menite să contureze ideea de umanitate neîntreruptă, ei bine, în prezent, ideea de umanitate a devenit un concept mult mai abstract decât acum 5 decenii. Acestei caracteristici i se asociază, în mod paradoxal însă, ideea posibilității existenței umane în afara cadrelor tradiționale care defineau o anumită comunitate politică, organizată ca stat suveran. „Ubi bene, ibi patria” va fi de acum încolo valoarea supremă sub semnul căreia individualitățile vor accepta să conlucreze în vederea confortului personal. Umanitatea sub forma unei generalități maxime va înceta să mai aibă vreo semnificație mobilizatoare. Trebuie să realizăm că fenomenul este în desfășurare, urmând să înregistreze evoluții greu de bănuit.

   Revenind însă la nenorocirea pomenită la începutul articolului, la personajele implicate, am putea concluziona că modul în care acestea din urmă au acționat este rodul unor transformări petrecute în mentalul de uz cotidian al semenilor noștri, transformări care au depășit însă granițele mioritice. Ar fi o pricină în virtutea căreia ne-am putea și noi alătura pomenitelor personaje, constatând pasivi, de pe margine, că nu s-a înecat, bre!… doar un om, ci suntem pe cale de a ne îneca cu toții în oceanul de individualități în care ne scăldăm cu toții de ceva vreme încoace.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…