Cel mai celebru fizician al timpurilor moderne, întrebat despre moarte, a răspuns că aceasta ar însemna să nu mai poată ascult Mozart! Întrucât nu se prea știe pe unde au ajuns, trecând în neființă – nici Einstein, nici Mozart – se prea poate ca în privința acestora, să nu ne putem pronunța – odată pieriți din lumea noastră – și să nu știm cu adevărat dacă, pe acolo pe unde sunt, mai ascultă cumva muzică. Așa că, riscând să-i supărăm pe unii dintre semenii noștri credincioși, aș îndrăzni să spun că, odată cu sfârșitul ființării unora dintre cei vii, dispar iremediabil o mulțime de universuri. Fiecare fiind unic și irepetabil. Pentru cei rămași în viață, pe de altă parte, chiar o atare unicitate este plină de semnificații. Și, prin urmare, o sursă de cunoaștere și de experiențe pentru intelectul și sensibilitatea umană…
Trecând prin viață, realizăm prin cunoaștere și educație că unele dintre aceste universuri, de-a dreptul excepționale, chiar datorită unicității lor au reușit să marcheze evoluția speciei umane. Deoarece, nu doar conflictele și schimbările climatice au influențat istoria acesteia. Pe de altă parte, în mod cert, acel univers în care autorul teoriei relativității îl putea asculta pe cel ale cărui rămășițe pământești aveau să-și găsească repausul etern, în ciuda genialității sale, în groapa comună a unui cimitir din Viena, este totuși un univers dispărut iremediabil. La fel cum, iremediabil, a dispărut și universul inegalabil a celui care a compus Flautul fermecat.
Trebuie adăugat că ambele personaje fiind însă subiectul unor povești care-s mereu spuse, și aceasta doar prin invocarea – sub nenumăratele fețe ale minții și sensibilității umane – a creațiilor acestora, iată că, în ciuda sfârșitului lor inevitabil, firesc pentru toate ființele umane, prin însăși acest fapt al invocării, aceste creații au devenit nemuritoare. Nemurirea fiind doar o chestiune culturală… nicidecum una de cine știe ce natură!
In paranteză fie spus, specia umană nu prea poate accepta, psihic și conceptual, ideea unor lucruri iremediabil finite. Viața veșnică este una dintre consecințele ideatice ale neacceptării dispariției, ale respingerii posibilității de anulare iremediabilă a ființării. La aceasta s-ar adăuga și ideea că lucrurile – dincolo că se supun unor legi fizice relativ implacabile, care includ și pe cele care trimit la întâmplare, la haos – ar trebui să facă parte totuși dintr-un univers relativ ordonat și previzibil. O asemenea idee este, fără îndoială, consecința nevoii umane de control asupra fenomenelor care condiționează viața de zi cu zi. În fapt, aici găsim una dintre rădăcinile credințelor religioase, fără îndoială originate într-o acută nevoie a speciei umane: dorința de control asupra fenomenelor realității, în contextul unor fenomene care nu pot fi supuse voinței ori rugăminții umane. Rugăciunea, ritualul religios în genere, se constituie în gesturile menite obținerii acelui control asupra unui regn care pare să aibă un curs care desfide înțelegerea și logica care sunt proprii lumii omului.
Revenind, însă, se poate afirma că invocarea în orice chip a lui Einstein, audiția în continuare a muzicii lui Mozart, alături de multe alte contribuții excepționale, se constituie în acele elemente constitutive ale civilizației care, alături de altele, materiale ori spirituale, fac să dureze în timp, învingând vicisitudini, calamități, războaie, pandemii etc. specia umană așa cum ne este familiară tuturor. Adăugând la numele fizicianului Einstein, a muzicianului din Salzburg numele tuturor celor care, prin exprimare științifică ori artistică, au găsit calea spre mintea și sensibilitatea fiecăruia dintre noi, vom obține formula civilizației speciei umane. Faptul că civilizația umană, atâta vreme cât durează, poate crea impresia nemuririi unor creații umane excepționale, cum au fost, în cazul de față, teoria relativității și muzica austriacului, se constituie în însăși coloana referențială a ființării unei specii care a ajuns să confere chiar numele actualei ere prin care trece planeta: antropocen. Era speciei umane!
Ei, bine! Iată că, după mii de ani de evoluție, s-a dezvoltat o încrengătură nouă a acestei specii și care pare să fie pregătită să termine îndelungata și întreaga poveste, uneori extrem de fragilă, a istoriei omului. Căci, ce altceva ne promit oficialii și media din Rusia prin amenințarea cu haosul nuclear? Nimic altceva, decât faptul că moartea definitivă și iremediabilă a pilonului cultural al civilizației umane se poate petrece datorită ambițiilor unui psihopat. Întrucât o parte a lumii a îndrăznit să nu i se supună, acesta, iată, ca un adevărat stindard al ortodoxiei, este gata să arunce în haos întreaga specie umană. Nici măcar popa Kiril, șef peste rugăciunile și ritualul religios al rușilor, iată, nu îndrăznește să scoată nici măcar un pâs! Psihopații aceștia au uitat și până ce a spus unul dintre rușii lor excepționali, Cehov. Acesta era de părere că, dacă în primul act al unei piese, apare o armă, în mod cert, în actele următoare această armă va fi folosită. Se va trage cu ea…
Mizându-se pe rațiunea celor care, în aceste zile, amenință specia umană, restul lumii speră că arma nucleară nu va fi folosită. Toată partea rațională a speciei umane nutrește speranța că amenințarea oficialilor ruși nu este decât o fațetă a propagandei de război. Altminteri, este evident că nazismul, care s-a rezumat doar să interzică și să ardă cărți, pare să fie o doar o ideologie nevinovată, comparativ cu ideile megalomaniace ale oficialilor ruși. Și potrivit cărora este posibil, vezi Doamne, în vederea apărării intereselor Maicii Rusie, să se dea foc întregii civilizații umane. Cică, interesele de securitate ale Rusiei au dus în mod necesar la un război împotriva unui stat suveran, cum este Ucraina. Un stat care, potrivit mintoșilor de la Kremlin, trebuie supus denazificării și demilitarizării. Iar, acum, când rușii sărbătoresc 9 Mai, ziua când în 1945 a fost învins nazismul, oficialii de la Kremlin mobilizează poporul pentru altă luptă împotriva nazismului. A celui ucrainean, ca să vezi!
Un casus belli mai cusut cu ață albă nu s-a putut găsi! La acest capitol, dacă căutăm prin istorie, n-am putea să-i acuzăm pe ruși doar de absența imaginației. De fiecare dată, motivele pentru un război au fost ridicole. Și prostești, de-a dreptul…
Din nefericire, atât dorința restului lumii de-a miza pe rațiunea celor de la Kremlin, cât și ajutorul acordat ucrainenilor, s-ar putea constitui în acel melanj catastrofal pentru civilizația umană. O catastrofă care ar putea să ne conducă la ultimele audiții ale muzicii lui Mozart. Cu toate acestea, speranța, însă, va muri probabil ultima!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
