Fiind vorba, în cele ce urmează, despre oamenii de rând, și doar mai apoi despre politicieni, să acceptăm că, deocamdată, orice fel de evaluare a puzderiei de probleme care, în mod normal, asaltează orice societate, nu ține de ceva care să fie la îndemâna unora sau altora dintre cei menționați. Adică, ceva facil de accesat, asemeni unei întrebări adresate unui motor de căutare oarecare. Așa cum, trebuie să recunoaștem, pe de altă parte, că nu este ușor să califici, la prima vedere – fie om de rând, ori politician – unele dintre pomenitele probleme ca fiind mai importante decât altele.
De pildă, ce este mai urgent de soluționat? Pensiile speciale?! Ori, poate, întregul sistem de pensii?! Așa cum este scris în PNRR. Sau faptul că, potrivit celor croite tot în PNRR, trebuie musai să mai decarbonizăm o parte din sistemul național de producere a energiei! Oricum, ambele probleme au în pântec jaloane care par să nu poată fi moșite de către politicul nostru mioritic. Într-un atare fir logic, trebuie să realizăm că nu este câtuși de puțin facil să ai, cât de cât, o viziune generală asupra întregului tablou al priorităților. Nici apelul la A.I. n-ar ajuta cu adevărat. Poate, un rabin ar conchide că toate ar fi la fel de importante! Ceea ce în realitate nu este posibil! De altfel, este de domeniul evidenței că este extrem de complicat să argumentezi de ce unora dintre probleme ar trebui neapărat să li se găsească o rezolvare cât mai grabnică, în timp ce altele par că ar mai putea aștepta.
De pildă, acum, potrivit minților celor din colivia de aur de la Bruxelles, n-ar trebui să sufere nicio amânare soluționarea problemelor legate de schimbările climatice. Criză mare, mon cher! Aceste probleme, după știm – firman dându-se pe toată Uniunea – musai trebuie să fie soluționate și puse numaidecât în practică. În acest sens, pentru români, probabil, sentimentul urgenței climatice s-ar traduce prin faptul că, vezi Doamne, am fi dat dovadă de o nemaipomenită „înțelepciune”, atunci când politicienii noștri mioritici au decis că este cazul să introducem în PNRR condiții care, în realitate, sunt de-a dreptul absurde. Este vorba despre arhetipalul schimb dintre vrabia de pe gard și cea cuibărită în mână. Căci, doar așa s-ar explica legătura „rațională” dintre graba interzicerii, până în 2035, a producerii motoarelor pe benzină ori motorină, iar, în cazul nostru, al hei-rup-ismul dezinstalării a 600 de MW, fără a avea, acolo, un înlocuitor care să producă aceeași cantitate de energia în bandă. O asemenea logică nu se verifică, după știm, în cazul unor membri ai Uniunii care continuă să folosească cărbuni pentru producerea de energie. Semnatarul rândurilor de față, în paranteză fie spus, nu face, în acest sens, decât să consemneze înmulțirea transporturilor de cărbune care trec pe Dunăre înspre Vest. Așa că, ceva necurat pare să fie la mijloc: ori politicienii noștri n-au priceput despre ce este vorba, ori alți politicieni au înțeles greșit mărețele planuri ale Comisiei Europene!…
Oricum, ai noștri politicieni continuă să valsează pe spații mici, însuflețiți de mize mărunte. Așa că, din perspectivă mioritică, altminteri, nu ne rămâne decât să sperăm că alți lideri ai Comisiei de la Bruxelles vor corecta actualele aberații verzi! Că aceștia, într-un fel, vor reuși să discearnă între ceea ce este posibil din punct de vedere al acțiunii umane, pe de o parte, și fenomenele care au o logică care ne exced, pe noi, oamenii, oricât de proști am fi. Altminteri, suntem condamnați la o criză energetică care se va sfârși în haos și anarhie! Căci, în privința politicienilor mioritici, vorba aceea, am putea avea aceeași încredere precum în aceea pe care ne-ar conferi-o cuiul de salcie. Adică, zero!
Fără doar și poate, nu încape îndoială că în vederea ordonării, a aranjării acestor probleme, adică, a le relaționa pe unele în raport cu altele, precum mărgelele pe o sfoară imaginară, sub forma unor priorități de factură politică, constituie o operație cătuși de puțin ușoară. Ceea ce nu constituie o scuză perpetuă pentru politicienii noștri. Nimeni nu i-a băgat cu forța în politică. Noi, oameni de rând, trebuie să realizăm că toate cele, despre care am făcut vorbire mai sus, ar trebui să facă parte din job descripion-ul partidelor politice autohtone aflate în competiție. Al politicienilor. Și nu numai. Căci, din ecuație nu trebuie omis faptul că, în multe situații, o atare operație se face fie sub presiunea media, ori a unor nuclee din societatea civilă. Chestie care se petrece și prin alte părți.
Rațiunea unei asemenea presiuni constante constând, pentru o mare parte din media, dar și pentru partidele aflate în opoziție, doar în critica permanentă a agendei politice a celor care guvernează. O preocupare care, vedem bine, pare să fie una permanentă. Un fel de datorie de uz cotidian. Un motor care se autoalimentează. Spre exemplu, am putea enumera aici acțiunile unor ong-uri de a se pune de-a curmezișul finalizării unor obiective de producere a energiei. Aspect care trebuie însă corelat cu hemeralopia unor guvernanți care nu au găsit nicio logică în valorile pe care ar fi trebuit să le fi atribuit semenilor lor. Și să fi acționat în consecință. Nicidecum din perspectiva unor gândaci, ori a cine știe ce fel de sălbăticiuni, însă cu „drepturi” deasupra oamenilor.
Desigur, deși la mijloc sunt o mulțime de interese cât se poate de concrete, totul ajunge să îmbrace, în cele din urmă, hainele valorice ale unor principii și motivații de factură abstractă. Astfel se face că fiecare tabără este animată de convingeri și credințe care funcționează într-un regim exclusivist. Dilemele și nuanțele fiind cu totul excluse. Diferențele dobândesc astfel fizionomia, ușor de perceput pentru majoritatea observatorilor, a lucrurilor iremediabil contrare. Deloc întâmplător, de pildă, observatori cu pretenții de imparțialitate ajung în situația jenantă de a discerne între tot felul de hoții colorate doctrinar. Vezi Doamne, un liberal, comparativ cu un socialist, încalecă altfel legea. Vorba aceea: stilul contează. Săracul Dragnea, este pe deplin răzbunat! Desigur, în paranteză fie spus, punând lucrurile în balanță, este semnificația cea mai la îndemână cu care am putea opera în mod rațional. Impusă, ne place ori ba, de reluarea de-a dreptul imbecilă a celebrei ordonanțe 13. Deși cârdășia liberalo-socialistă pare să fi edulcorat întrucâtva chestiunea pragului, adică a limitei de unde comportamentul unui funcționar poate deveni unul penal, în fond, chestiunea este a unui anumit mod de a gândi relația dintre un guvernant și unul care, neavând încotro, este guvernat!
O observație de bun simț s-ar impune, totuși: natura și felul relațiilor care se structurează între cei care guvernează, pe de o parte, și cei care manifestă o atitudine critică față de actul guvernării, pe de alta, se răsfrâng asupra calității și solidității întregului mecanism politic care face posibilă a astfel de relație. Este vorba, desigur, despre un politic de factură democratică. Un politic care se hrănește din libertatea de a critica guvernarea. Dar, ca să vezi, calitatea hranei s-ar părea că este decisivă în privința calității pomenitei libertăți.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
