Iată o dilemă pe care domnul Bulai n-ar fi crezut că i-ar putea bântui condiția de intelectual rasat. De felul lui, sociolog, profesor universitar și, în viața publică, comentator la tot felul de televiziuni, domnul Bulai, probabil, nu-și făcea cine știe ce griji referitoare la comportamentul domniei sale din „curtea școlii”. Drept dovadă, înainte de apariția știrilor cu mărturisirile tinerelor femei, care au avut ghinionul să-i cadă cu tronc domnului profesor, omul nostru părea să fie un individ echilibrat, emanând „știință de carte”. Cel puțin, cam aceasta-i imaginea domnului profesor, dându-și cu părerea în feluritele chestiuni de importanță publică vânturate prin emisiunile Tv, la care era des invitat. Și, ca să vezi, ceea ce părea puțin probabil, iată, s-a întâmplat fulgerător: domnul profesor, nemaifiind la masa de dat cu părerea, a ajuns, cum spun diplomații, în meniu. Adică, a decăzut în postura de obiect al opiniilor altor părerologi. Devenind astfel ciuca comentariilor care trebuiau să lămurească publicul Tv cum de s-au petrecut tot felul de lucruri „neobișnuite” pentru o instituție de învățământ superior.
Dintr-o anumită perspectivă, fără îndoială, domnul profesor nu este un caz izolat, societatea mioritică fiind relativ dens populată cu exemplare asemenea domnului profesor. Ceea ce, în sine, constituie mai degrabă un indiciu al unui anumit model cultural, încă funcțional în societatea autohtonă. Așadar, nicidecum ceva care să trimită în mod evident la cine știe ce devianță comportamentală. În acest sens, lucrurile nu sunt câtuși de puțin complicate: de pildă, în ceea privește înțelegerea faptului că, deși colegii domniei sale au „auzit” câte ceva, totuși, după cum se știe, nu s-au „băgat” în chestiune. Au preferat să ignore situația. S-ar părea, în consecință, că logica de care făcea uz domnul Bulai nu era cu totul străină colegilor. Ce-și vor fi spus, probabil, aceștia: „în fond, a cochetat și el, ca orice mascul, când i se ivește ocazia”.
Într-un fel, potrivit modelului cultural dominant în spațiul mioritic, independent de ce arată ora ceasului biologic, pare firesc ca mulți dintre masculi să-și exerseze „imuabilul lor farmec” asupra „turmelor” de femei care, vezi Doamne, nu fac decât să defileze „provocator” prin fața orizontului și sensibilității unor ființe care se consideră cu totul aparte. Și aceasta, petrecându-se, să ne înțelegem, datorită credinței potrivit căreia masculii ar constitui partea activă și mereu aflată în ofensivă afectivă și sexuală. Masculul mioritic, indiferent de vârstă, nu se poate abține să nu remarce alura deosebită a bagajului anatomic al vreunei femei oarecare. Și care n-are altă treabă decât să tulbure mințile masculine.
Adică, în genere, masculii sunt niște ființe locuite de ego-uri conștiente de propriile lor drepturi excepționale, comparativ cu condiția de „pasivitate extremă” ce caracterizează, ontologic de-a dreptul, sexul opus. Pe scurt, potrivit acestei logici, lucrurile sunt de-a dreptul banale. Astfel, deși posedă o vârstă, una pe care o arată și domnul profesor, acesta, în ciuda pretențiilor de intelectual rafinat, pare să se încurce totuși într-o chestiune extrem de simplă: ține de normalitate ca vârsta biologică să nu coincidă neapărat cu un anumit imaginar sexual. Aici, nu există vreo regulă Și tocmai aici este buba! Cum naiba, va conchide masculul mioritic, să nu te comporți într-un fel, dacă aceasta este o chestiune de normalitate. Ceea ce nu înseamnă decât că totul este firesc, pentru oricine și în orice context. Inclusiv cochetăriile inofensive, trecute la capitolul nevinovat al diferenței de gen. Drept urmare, nimic neobișnuit ca domnul profesor să se simtă confortabil în credința că este încă „în putere”. O însușire aproape „naturală”, care pare firesc să fie și vizibilă, totodată. Și aceasta, atâta vreme cât, comportamental, pot fi etalate nestingherit atribute juvenile, întrucât și acestea constituie dimensiuni endemice ale masculinității.
Trebuie subliniat că nimic din societatea mioritică nu pare să sancționeze acest gen de comportament. Așa că, nu trebuie să ne mire faptul că profesorul nostru se comportă în consecință. Numai că instituția de învățământ, unde era angajat profesorul nostru, este departe de a fi, înainte de toate, un fel de „câmp tactic” unde mișună provocator și din abundență vânat feminin în vederea satisfacerii nevoilor unei masculinități naturale. Și aceasta, potrivit imaginarului mai sus invocat. Domnul Bulai pare să nu realizeze pe deplin condiția sa în raport cu studenții săi, asupra cărora își exercită o autoritate de factură educativă. Și cărora trebuie să le transmită, înainte de toate, „știință de carte”, condiție care presupune implicit și rolul de mentor pe care un profesor universitar ar trebui să-l exercite în raport pomeniții învățăcei. Și aceasta, indiferent de sexul acestora.
Este evident că, în ciuda intelectului pe care îl putem suspecta că l-ar poseda, domnul profesor nu realizează că nevoile sale îl trimit în zona abuzului de putere. Căci despre abuz este vorba în situația în care tinerele studente sunt nevoite să accepte comportamente aberante din partea unui profesor, interesat, înainte de toate, să-și satisfacă nevoi de factură cvasisexuală. Profesor care ar fi trebuit să realizeze că nu a fost angajat să-și etaleze aerele falice ale unui taur comunal.
SNSPA, instituție de învățământ superior, ar fi trebuit să sancționeze din capul locului zburdălnicia unor masculi iresponsabili, cărora le dau târcoale simptomele unei andropauze de neam prost. O instituție care ar fi trebuit să nu tolereze nici măcar cochetăriile inofensive ale unor masculi aflați în evidente dificultăți afective și pe care ar fi trebuit să-i programeze, cu multă vreme în urmă, la cabinetul vreunui terapeut la modă. Ori, este limpede că SNSPA a privit totul ca pe o chestiune minoră, nicidecum drept un caz de abuz de putere.
Păstrând proporțiile, nu despre altceva a fost vorba și în cazul cadrelor medicale de la ATI Pantelimon. Dincolo de dimensiunea umană, greu de înțeles, dar, în principal, datorită absenței unei culturi a comunicării, aceste cadre au abuzat de puterea conferită de o instituție medicală. Nu se consultau cu familiile pacienților aflați în fază terminală, ajungând astfel în postura unor zeități atotputernice. Abuzive în deciziile pe care le luau în privința pacienților aflați în fază terminală, cadrele medicale s-au pus în situații aberante. Și aici se știa de multă vreme despre ce este „vorba”, dar nu s-a întreprins nimic care să clarifice lucrurile. Drept urmare, uzul de putere, exercitat până la abuz, este departe de a fi o chestiune punctuală, ci ține de o anumită durată, de un fel de cimentare a unor comportamente care nu sunt socialmente reglementate.
De altfel, posibilitatea răului ține și de un regim funcțional al unei societăți care preferă non-administrarea lucrurilor, absența reglementării, lăsarea acestora la voia întâmplării. Doar astfel răul banal ajunge o chestiune socialmente acceptabilă. Cei care abuzează, odată cu actul în sine, ajung parcă să anestezieze orice tentativă de a li opune un alt model de funcționare a lucrurilor. Mai mult, cei care asistă pasiv la abuz, ajung în postura unor comilitoni care consimt acte pe care, în alte contexte, le-ar fi respins.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
