Jale mare printre reprezentanții unuia dintre cele trei picioare ale unei democrații, cel care, împărțind dreptatea, se arată prostimii ca având năframa imparțialității pe ochi etc. Adică, pe scurt, cel mai tare for a magistraților, CSM-ul, a fost nevoit să mai tragă un glonte în piciorul guvernamental al invocatului aranjament de putere, nepregetând să dea aviz negativ ultimei încercări de a se soluționa jalonul (deocamdată blocat de Comisie). Adică, cel referitor la pensiile speciale din magistratură.
Proiectul de lege inițiat de către guvern stabilea ceea ce ar părea de bun simț pentru orice fel de judecată. De utilizare a rațiunii. Și anume: reducerea cuantumului pensiei la 65% din veniturile realizate în ultimele 48 de luni de activitate, față de 80%, cât este în prezent, dar și creșterea etapizată a vârstei de pensionare, respectiv cu câte 4 luni pe an. Până la vârsta de 60 ani. Ceea ce pare normal pentru orice fel de judecată, pentru magistrați, dimpotrivă, înseamnă o lovitură dată sistemului judiciar. CSM-ul justifică avizul, apelând la jurisprudența Curții Constituționale. Perorând vioi că o asemenea măsură, haină de-a dreptul, ar destabiliza întregul sistem juridic. Un sistem care, după cum o simt mulți dintre semenii noștri, nu se află într-o stare tocmai bună de sănătate. Desigur, cu excepția bunăstării de neam prost a celor care împart dreptatea prin tot felul de tribunale și curți.
Oricum o dai, s-ar părea că sublima noastră Curte Constituțională, a pus definitiv cruce întregii povești. Lăsând să se înțeleagă, cu limbă de moarte, în astfel de delicate chestiuni juridice, că orice încercare de modificare a situației pensiilor magistraților ar fi de natură să lovească direct în inima care bate întru independența minunatei și admirabilei noastre justiții. Deci și în inima sublimei noastre democrații. Care, ca orice lucrare lumească imperfectă, mai are tot felul de aritmii. Și anume, pe ici, pe colo. Adică, exact prin părțile invocate de jugubățul și nemuritorul nea Iancu.
Destul de mulți dintre români sunt la curent cu faptul că jalonul din PNNR – cam 230 de milioane, care ar fi trebuit, în mod normal, încasate – se tot izbește, ca de un zid indestructibil, de pensiile speciale ale magistrațiilor. Ultima încercare fiind în decembrie, când s-a încercat, fără sorți de izbândă, impozitarea progresivă a veniturilor exagerate ale castei magistraților. Pentru aceiași români, toată tărășenia nu pare, cu toate acestea, să reprezinte ceva ieșit din comun. S-au obișnuit. De fapt, problema pensiilor speciale, care s-au dovedit ca fiind imposibil de soluționat, face deja parte din peisajul politic care este definitoriu pentru ceea ce-și imaginează românii că ar fi în mod normal mersul politicii autohtone. Mai mult, conferindu-i-se o utilitate, mereu înnoită, în bătălia pentru atragerea simpatiei electoratului, consecința a fost că mulți dintre semenii noștri au realizat treptat că tema pensiilor speciale este menită să hrănească identitar o serie de grupuri politice. Care, altminteri, nu prea au fost vizitate și de alte idei. În peisajul extrem de arid al ideilor vehiculate prin politichia mioritică, apelul la pensiile speciale este de-a dreptul salvator pentru tot felul de guguștiuci politici.
Oricum, că le place ori ba, guvernanții, oricare ar fi aceștia, trebuie să înghită un talmeș-balmeș politic născut pe vremea când USR-ul era la butoanele guvernării. Semnificativ este faptul că spinoasa chestiune a pensiilor magistraților a ajuns, în prezent, asemenea multora dintre încropirile mioritice promițătoare, doar un șantier politic mereu aflat în dezafectare. Alături de multe altele. Dar care asigură încă materie primă pentru tot felul de demagogi de ocazie. Așa se face că avem de-a face cu un fel de „pietricică arhetipală”, mereu aflată în încălțările tuturor care se vor perinda pe la guvernare. Nu erau pensiile, ar fi apărut altceva! Căci, nu degeaba, pe meleagurile mioritice a fost zămislit creuzetul care l-a inspirat pe cel care a creat coloana infinitului.
Fără s-o mai lungim, trebuie spus că useriștii, în privința pensiilor magistraților, ar fi trebuit, din capul locului, să pună problema nu doar referitor la cuantumul pensiilor acestora, care, într-adevăr, agresează de-a dreptul orice am putea înțelege prin bunul simț, ci și în legătură cu nivelul exagerat al salariilor încasate de această categorie profesională. Potrivit acestora, România, alături de Italia, sunt pe primul loc. Sărăcuța Germanie fiind pe ultimul. S-ar putea spune că totul a pornit de la credința că numai prin plata extrem de generoasă a unor servicii se poate asigura funcționarea unui aranjament democratic. De parcă, n-ar mai exista și alte valori, care să asigure independența și buna funcționare a sistemului juridic.
Ei bine, realitatea demonstrează că, în ciuda unui tratament regesc, nemeritat, casta magistraților mioritici s-a remarcat prin performanțe submediocre. Făcând, drept consecință, să pară golit de semnificație însăși termenul de judecător. Căci, de bună seamă, românilor, termenul nu le sugerează câtuși de puțin capacitatea de a judeca. De a utiliza rațiunea, altfel spus. În acest sens, n-ar trebui răsfoite prea multe dosare pentru a arăta cu adevărat performanțele magistraților noștri mioritici. Este suficient să reținem, pentru exemplificare, doar două spețe. Grăitoare pentru capacitatea de a judeca de care dau dovadă cei care ar fi trebuit nu doar să aplice legea, procedând procustian la încadrarea unor fapte în tot felul de articole și paragrafe de lege, ci să însuflețească permanent ideea de dreptate. De adevăr. De interes public. A se scuza termenii de-a dreptul abisali utilizați în chestiunea condiției umane ale magistraților noștri.
Primul caz. Guvernul dorește, silit de împrejurări, să soluționeze, măcar în parte, criza energetică. Care tinde să se agraveze. Mai ales în condițiile în care, dând dovadă de hărnicie eco, au fost închise capacități termo de producție. Germania, Polonia, și nu numai, n-au procedat la fel. Așadar, o putere în statul nostru democratic, executivul, pune la cale niște politici publice, destinate creșterii capacității de a produce energie. Pentru asta, intenționează să finalizeze capacități de producere începute cu mulți ani în urmă. Unele aflate în stadii avansate de execuție. Ei bine, guvernul este dat în „judecată” de tot felul de oengeuri dubioase. Și care, mulțumită „capacității de a judeca” a unor magistrați mioritici, pun pe butuci politicile publice ale unei puteri, cu nimic mai prejos de puterea judecătorească. Se mai poate oare vorbi despre cele trei puteri care animă un aranjament democratic?
Al doilea caz. Un director de regie, după ce încasează o primă de pensie de una sută mii de euroi, se angajează din nou ca director la aceiași regie. Dar dă, totodată, casa de pensii în judecată, pentru a obține niște sporuri de condiții grele de muncă. Judecătorii noștri îi dau dreptate. Și așa se face, fain-frumos, că directorașul ajunge să pape o pensie mărită. Undeva, pe la nouă mii de euro! Cum au judecat magistrații noștri? Simplu. Cică, au aplicat legea. Adică, directorul a depus la dosar adeverințe eliberate de regia la care a funcționat ca director. Și potrivit cărora o muncit din greu.
Și te mai întrebi de ce au ajuns tot felul de guguștiuci să promită că vor să schimbe sistemul. Care sistem? Ori or fi având și ăștia, prin buzunare, cincișpe mii de specialiști, care să treacă imediat la treabă. Hait!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
