EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – La moartea unui rus!

Nimic nou pe frontul unei societăți imobile în marele său pas spre  o comunitate politică a cetățenilor săi,…

   Ceea ce era inevitabil, iată, s-a petrecut: Navalnîi, opozantul lui Putin, a murit în detenție. În ce condiții, probabil, n-o să aflăm prea curând. Poate, niciodată,… Oricum, rușii de rând, cu unele excepții, par să nu fie prea curioși să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Este evident că, într-o astfel de situare a acestora, așa-zisa frică față de reacțiile forțelor de ordine nu se poate constitui în singura explicație plauzibilă. Au fost ruși care au riscat participând la funeraliile lui Navalnîi. Totuși, moartea unui rus care și-a sacrificat viața în numele unor idealuri pare să nu-i afecteze însă pe majoritatea rușilor de rând. De fapt, narațiunea lui Navalnîi este semnificativă pentru un altfel de spațiu cultural. Cum este cel european, de pildă. Deocamdată, nicidecum pentru cel rusesc!

   Referindu-ne la povestea lui Navalnîi, deosebită de aceea a rușilor de rând, ceea ce va rămâne relevant este faptul că, după o tentativă nereușită de asasinat, în cele din urmă Putin și-a atins scopul de a elimina încă una dintre vocile critice la adresa politicii sale. Pare să fie o regulă a jocului politic, larg acceptată în Rusia. Politica într-un imperiu, cum este cel de tipul Federației Ruse, exclude „joaca de-a democrația”, formalismul acesteia. Navalnîi a încercat să cocheteze cu „democrația rusă”, ajungând în cele din urmă să se adauge unui lung șir de ruși care au fost fie otrăviți, în fel și chip, ori împușcați, în stil mafiot, la ordinele lui Putin. Ori la cel al subordonaților acestuia. Restul opozanților, mai puțin cunoscuți și mediatizați de către lumea occidentală, se pierd prin ceața pușcăriilor populate cu tot felul de anonimi care au încercat să protesteze împotriva unui individ care s-ar părea că se crede asemeni unui zeu. Adică, un fel de instanță divină, aflată deasupra muritorilor. Și care are drept de viață și de moarte asupra semenilor săi. Iar aceștia, ne place ori ba, îi acceptă tacit un astfel de drept,…

   Ei, și? – își vor fi spus, probabil, cei mai mulți dintre ruși! Ce mai contează, acolo, niscai vieți și tragedii umane, când la mijloc este vorba de soarta „Maicii Rusia”! A acelei entități mistice, căreia, de fapt, nu i se poate asocia vreun rus care i se opune cumva lui Putin. Memoria colectivă adaugă la această mistică o istorie recentă, care, asemenea unui glonț, a trecut prin fața ochilor rușilor de rând prin anii ’90, când vastul imperiu a fost la un pas de un colaps apocaliptic. Și acum, rușii de rând trăiesc cu convingerea că o asemenea tragedie este încă posibilă. Putin a fost convingător: Occidentul continuă să asalteze moștenirea lui Petru cel Mare. Doar așa realizăm de ce majoritatea rușilor de rând nu au, deocamdată, niciun fel de empatie și înțelegere pentru astfel de povești, cum este aceea a opozantului Navalnîi. Ori pentru a altor voci – care fără să fi avut notorietatea lui Navalnîi – au fost anihilate doar pentru faptul că au avut o atitudine critică față de politica lui Putin. Adică, asupra felului de a decide discreționar a unui muritor, fie el și Putin, însă credibil că ar lucra în interesul „Maicii Rusia”.

Faptul că acest individ poate interveni distrugând destinelor trăitorilor de rând, unice și irepetabile, și aceasta fără să existe vreo modalitate de „a-l demufa” de la putere, face ca fundamentele Rusiei să rămână oarecum neschimbate în ochii rușilor de rând. S-ar părea că această categorie de ruși cântăresc altfel lucrurile… Cu totul deosebit de cum suntem obișnuiți, noi, ori occidentalii de rând. Fără a îngroșa până la caricatură unele dintre trăsăturile rușilor în cauză, este evident că aceștia nu par să realizeze unicitatea și valoarea vieții, pusă, este adevărat, în balanță cu posibilitatea destrămării unei societăți de tip imperial. Și, prin urmare, cu posibilitatea declanșării unor tragedii la o scară cu mult mai mare, decât ceea ce, discreționar, generează politica lui Putin. Rusia va exista, așa cum este acum, atâta vreme cât, imobilă, în marele său pas spre o societate modernă, se va tot încerca, prin unii dintre ruși, să se alcătuiască, uzând de căi democratice, o comunitate politică a cetățenilor săi. În Rusia, însă, asemenea încercări sunt destul de vechi, constituindu-se, totodată, în principalul material identitar care a hrănit ethosul intelectualității ruse. Și o va face și de acum încolo…

   Să nu uităm, pe de altă parte, mulțimea neștiută a celor care, de pildă, și-au pierdut viețile, au dispărut, ori au fost mutilați în războiul din Ucraina. Cu toții sunt doar picături care au îmbibat întinsul pustiu al nesățiosului imperiu rusesc. În cazul conflictului din Ucraina, Putin spera din capul locului – profitând de modul dezastruos în care s-a făcut politica minorităților în Ucraina – că va avea un deznodământ asemănător poveștii de succes care a dus la anexarea facilă a Crimeii. N-a fost să fie, după cum știm! Și aceasta, în ciuda „genialității” cârmaciului care se crede în continuare de neînlocuit de la butoanele puterii. Fostul kaghebist a făcut o evaluare greșită a situației din Ucraina. Într-o situație normală, într-o comunitate politică a unor cetățeni liberi, orice lider ar fi trebuit să plătească pentru o astfel de greșeală. Ceea ce nu este cazul lui Putin, liderul unei societăți autocrate. De fapt, nimic nou sub soarele sub care rușii de rând măsoară lucrurile. Dimpotrivă, după cum știm, având, în mod paradoxal, de partea sa majoritatea societății ruse, Putin a continuat netulburat așa-numita „operațiune specială”. Adică, un război în adevăratul sens al termenului, însă căruia nu i se spune pe nume, deși s-au scurs doi ani de orori, distrugeri etc. Adică, tot ceea ce însoțește îndeobște un război. Un război care pare să aibă loc într-o realitate paralelă pentru rusul de rând.

   Devine tot mai evident faptul că Putin și-a consolidat puterea și capacitatea de control asupra societății ruse, în acești doi ani. Lumea a fost pusă în față unui război care deja prezintă toate datele unuia de durată. Și care, ne place ori ba, a pus la grea încercare capacitatea lumii occidentale de-a face față unui conflict prelungit. În schimb, până în momentul de față, este evident că, în ciuda sancțiunilor lumii occidentale, Putin a dovedit acestei lumii occidentale, dar și societății ruse, că este capabil să organizeze o economie de război eficientă. O chestiune, la care Occidentul este încă în stare de corigență.

   Mai mult, faptul că principalele contingente de „carne” umană pentru conflictul din Ucraină sunt „ciugulite” îndeosebi din resursele asiatice ale imperiului, dovedește că liderul rus a ghicit cu precizie caracterul aparte al societății ruse. Drept urmare, leagănul european al Federației continuă cu abilitate să fie ocolit de recrutări masive în vederea războiului purtat în interesul „Maicii Rusii”. Ceea ce-l face să-l susțină, chiar și tacit, pe țarul de la Kremlin. Astfel, Putin nu a făcut decât să întrețină, cu costuri minime, fanteziile imperiale ale rusului de rând, aruncând mai toate nenorocirile unui război pe spezele „rușilor” de mâna a doua. Așa că, în cazul morții lui Navalnîi, n-ar trebui să ne așteptăm la cine știe ce reacții semnificative din partea societății ruse. Mai ales, a acelei părți a societății concentrate în marile aglomerări urbane și care să fie îndreptate împotriva autoritarismului exercitat de către Putin. Societatea rusă – pe fondul unei istorii văduvită de vreo experiență de factură democratică, altfel spus, de o instituționalizare a valorizării vieții umane – pare pur și simplu lipsită de acele mecanisme culturale capabile să genereze vreo sensibilitate care să acționeze într-o astfel de direcție. Moartea, produsă înainte de vreme și în proporții semnificative, în cazul a unor semeni oarecare, și când este urmarea unor tragedii datorate integral unor măsuri politice autoritare, nu este în măsură să producă rușilor de rând nici chiar minime reacții de empatie. Sunt greu de uitat și integrat unei logici uzuale relatările propagandei oficiale, care arăta satisfacția unor părinți care au primit recompense pentru fiul lor mort la datorie. Într-o atare situație, ce ar fi mai abitir de înjurat? Nenorociții ăia de părinți, ori tot eșafodajul instituționalizat de către cei din jurul lui Putin? Și care au apelat la o astfel de narațiune pentru a arăta „justețea” politicii unui criminal.

   În paranteză fie spus, cam același lucru este valabil și pentru spațiul cultural ucrainean. Și în cazul acestuia, societatea ucraineană este departe de a-și valoriza membri de rând. În cazul acestora din urmă s-a aplicat drastic regula recrutării obligatorii. În timp ce pentru o serie de categorii de ucraineni s-au făcut excepții. Apoi, departe de a fi o democrație, membri de rând, cei care duc greul războiului, nu au fost cu adevărat consultați în legătură cu scopul acestui război. Li se tot spune, acestor ucraineni, făcându-se uz de un patriotism absolut, că trebuie să fie recucerite toate teritoriile care, în prezent se află în mâna rușilor. Nu doar cele din Donbas, ci și cele din Crimeea. Ce să mai spui? Patriotism 100%. Să fim însă serioși! În ce situație ar trebui să ajungă societatea rusă ca peninsula să se întoarcă în posesia Ucrainei? Ca o întreagă mitologie de uz cotidian, referitoare la rușii care au crăpat de-a lungul timpului pentru acest petic de pământ, să fie transformată într-o poveste la care rusul de rând să nu rezoneze câtuși de puțin. La acest capitol, mă îndoiesc că occidentalii au fluierat cam în același fluier patriotard în care suflă și Zelenski. Perspectivele intereselor acestora fiind cât se poate de deosebite.

   Chiar să nu fi știut Occidentul că, de fapt, Donbasul și Crimeea sunt teritorii care au o populație majoritar rusofonă. Ce se va întâmpla cu această populație neucraineană? Nimeni nu știe ce va urma, în situația în care aceste teritorii se vor reintegra în Ucraina victorioasă! Cu atât mai puțin cei care mor, de-o parte și de alta, în continuare, pe câmpurile de luptă. Încleștate într-o crâncenă luptă, căreia nu i se întrezărește deznodământul, ambele părți continuă să facă risipă de viață. Iar viețile risipite devin pietrele unui cult al eroilor care nu se va vesteji cât va exista specia umană.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…