Eșecul care a marcat încercarea de reparare a planșeului din Piața Unirii este încă o dovadă a modului mioritic de a se face politică pe meleagurile noastre. Fără îndoială, privind dintr-o perspectivă neutră, aceea a cetățenilor, toți cei implicați, de-o parte și de alta, s-au făcut de cacao. Și aceasta, chiar dacă am accepta că, la un moment dat, toată povestea ar fi fost împănată cu cele mai bune intenții. Căci, în cele din urmă, ceea ce a reieșit la suprafață au fost doar tot felul de calcule de partid. Ca de obicei, ale unora, în dauna celorlalți. Și a căror perspectivă, în mod evident, nu trece de vârfurile nasurilor liderilor partidelor implicați în tărășenie. Intrați, ca într-o parabolă a orbilor, într-o permanentă iarnă a vrajbei electorale, acești lideri nu văd altceva decât calcule de ademenit electoratul, nicidecum ceva care poate fi trecut la categoria bunurilor publice. Podul de la Unirii era un astfel de bun. Și au dat cu el în gard. În acest timp, în spatele gardului, vezi Doamne, partidele domniilor lor se dau de toate ceasurile că nu au altceva în cap decât să ne guverneze cât mai bine. Aiurea… Adevărul gol-goluț este altul: conceptul de bun public le este cu totul străin politicienilor mioritici!
Este adevărat, nu trebuie omis un amănunt: inițiativa întregii povești poartă totuși semnătura PSD. Iar în acest sens, lucrurile sunt cât se poate de clare: sunt niște bani, nu puțini, bani via Guvernul Ciolacu. Planul era ca bănuții să ajungă să fie gestionați de către un primar de succes al PSD-ului, cum este doctorul de la 4. Prin urmare, un banal calcul electoral. Ceea ce, de regulă, este în capul tuturor partidelor, nu doar în cel al liderilor PSD. Altfel spus, dacă tot trebuie să se facă ceva, atunci să iasă, acolo, un oareșce profit electoral. Gurile rele nu se astâmpără și presupun că la atâta bănet, potrivit cutumelor noastre, există și un parandărăt pe măsură. Deocamdată, în chestiune, nu avem dovezi că ar exista grupuri, a căror principal scop este să dobândească puterea, care să gândească în alt mod. Nici măcar, in statu nascendi!
Pe de altă parte, la fel de adevărat este și faptul că aranjamentul, încheiat cu păruială, nu este de dată recentă. Primăria Capitalei a fost parte într-o anumită fază. Numai că, iată, a venit campania electorală… Și ceea ce era valabil acum ceva vreme, nu mai este în prezent. Așadar, nimic nou pe frotul zbuciumat al politichiei mioritice: nu sunt multe lucruri care să stea prea multă vreme în picioare în viziunea politicienilor noștri. Ca la talciocurile turcești, totul se negociază și renegociază. Și totul, vezi Doamne, sub umbrela respectului pentru principii. Iar cel mai primar dintre primari declară că iubește tare mult principiile…
Drept urmare, în paranteză fie spus, edilul Capitalei, cu gușa umflată de atâtea pricipii, are în plan și măreața dărâmare a mastodontului aflat de ani buni în coasta catedralei catolicilor. De parcă bucureștenii de rând abia așteaptă să se petreacă minunea. Căci, le va îmbunătății, fără îndoială, viața de toate zilele. Și ce dacă, demolându-l, se duc pe apa sâmbetei o mulțime de bani!
Oricum ai lua-o, realitatea politichiei mioritice este dezolantă. Fiind evident că niciun neuron din mintea creață a politicianului, acum primar, nu realizează faptul că sunt o mulțime de instituții publice centrale care își închiriază sediul. Tot cu bani publici. Totul dovedind că pedigree-ul domniei sale, de fost olimpic, nu lucrează nicio clipă în favoarea lucrurilor de utilitate publică, ci doar pentru propria îngrășare și umflare de sine. Așa că, să ne luăm gândul că ar fi posibil să i se dea clădirii vreo destinație de folosință publică.
Răul, oricum, fiind făcut, ar fi fost firesc ca lucrurile să fie corectate. Sensul corecturii este cuibărit chiar în logica de doi bani care a stat la baza întregii afaceri. Să nu uităm, toată tevatura s-a petrecut, avându-se, până la un punct, concursul liderilor catolici. Este o latură sordidă a problemei. Și este bine știută. Dar, ca să vezi, ai noștri politicieni se simt tare legați de principii. Restul, nu contează. „Pereat mundus, fiat iustitia!”
În context, trebuie precizat că logica cunoscută de către politicienii mioritici este strict „specializată”. Și s-ar părea că alta nu există! O logică funcțională însă pentru genul de gândire atât de bine exersat în cele trei decenii de parcurs postcomunist: „cum să transformi bunuri publice în bunuri private”. Invers, nicidecum! Poate altă generație de politicieni ar putea utiliza alt gen de logică. Este doar o speranță. Realitatea este însă descurajantă. De pildă, până și încrengătura stufoasă a regulilor potrivit cărora funcționează justiția, dar și toată mulțimea de instituții care aplică ce hotărește aceasta, urmărește cu orice preț pedepsirea de ochii lumii a vinovaților, nicidecum recuperarea prejudiciilor. Este de domeniul evidenței că, în logica mai sus pomenită, se respectă doar regula socializării pierderilor. În schimb, numai beneficiile sunt privatizabile.
În rest, după cum bine știm, decorul tăcut, însă extrem de dezamăgit, alcătuit de semenii noștri, în calitatea lor de cetățeni, nu se bucură de nicio relevanță în logica care locuiește pe de-a întregul sensibilitatea și orizontul mental al politicienilor noștri. Până în momentul de față, așa-numitele partide anti-sistem au dovedit că nu și-au însușit o altfel de logică, diferită de aceea a partidelor tradiționale. Așa-zisul suveranism, acum la modă, și taxat drept extremism, nu este decât o nadă atrăgătoare pentru un electorat debusolat.
Așa că, să fim împăcați, tot spectrul politic mizează din gros pe un obicei al locului. Un loc care spune multe despre cine suntem în concertul european: până să se prindă cetățeanul de rând de vreo șmecherie în ale politichiei mioritice, spațiul extrem de fluid al întregii afaceri este deja țapăn amenajat în beneficiul celor care mișună pe lângă putere. Adică, premianții, de-o parte, luzerii, de alta! Fiecare este recompensat după merite! Merite de partid, desigur. Nu știm, de pildă, care sunt meritele celor de la Nordis, dar mirosul, adică putoarea acestora, duc tocmai la vârfurile PSD.
Trebuie să constatăm că, în trei decenii de parcurs postcomunist, opoziția a învățat că trebuie să aștepte, „supărată” pe putere, să-i vină rândul la împărțeală. Ceea ce, la un moment dat, se va întâmpla. Că asta spune democrația, în esență: ademenirea electoratului are drept scop dobândirea puterii. Pe rând! Impresia de buluceală este iluzorie. În rest, oamenii de rând se mai răcoresc fredonând zicerile cunoscutului cântec: „pleacă ai noștri, vin ai noștri”…
Ceea ce este relevant în toate poveștile cu politicieni mioritici este faptul că totul continuă să rămână sub semnul unui spirit care nu are nicio legătură cu raționalismul de tip occidental. Aranjamentul nostru de factură democratică este încă periferic în raport cu modelul anglo-saxon. În cazul acestuia, dincolo de alte păcate, lucrurile sunt clare de ceva vreme: un politician nu-și reduce semenii doar la postura acestora de electori, ci, înainte de toate, aceștia contează în calitatea lor de cetățeni. Este motivul din cauza căruia orice boacănă este rapid sancționată cu demisia. Adică, cu ieșirea definitivă din sistem. Relația în cadrul unui politic de factură democratică se instituie între cetățeni și partide. Nicidecum, individual, cu mulțimea de politicieni care populează partidele.
La noi este invers. Funcționează încă gargara cu actul de voință unilaterală, exercitabil după dorință de către politician. Așadar, după cum vrea mușchiul politicianului, ar urma să beneficieze, ori ba, un partid de un vot. Adică o structură organizațională aflată sub contract nemijlocit cu cetățenii. Știm că în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Politicienii din cele două Camere, de pildă, în ciuda prescripției constituționale referitoare la exercitarea votului potrivit conștiinței, fac parte, de fapt, dintr-o mașină de vot. Una ale căror comenzi nu se află la discreția voințelor individuale, ci la nivelul liderilor de partid.
Pe lângă tot felul de poncife, cu rosturi identitare, politicienii mioritici nu și-au însușit nici măcar o idee extrem de simplă: este rațional, din perspectiva unei organizații, cum este un partid, să beneficieze, fără prea multe mofturi, de demisia oricărui politician care aduce orice fel de prejudicii acestuia. Pe la noi, chiar dacă uneori demisia se petrece destul de rapid, în cele din urmă, după cel poporul mai uită, „demisionatul” este recuperat, prin atribuirea a tot felul de sinecuri de către partidul generos. Că, vorba celor din popor, nu dă de la el.
Așa că, din nefericire, rămâne în continuare în top un inspirat cânticel: „vin ai noștri, pleacă ai noștri (…) mama lor, la toți!”. Aferim!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
