Au fost necesare 10 zile până când instituțiile statului au luat, în sfârșit, o decizie de bun simț în cazul crimei înfăptuită de către cei 3 minori din Județul Timiș. Unul dintre aceștia, după cum știm, având 13 ani, nu răspunde penal. În ciuda faptului că oribila crimă a fost premeditată, executată cu ferocitate, individul de 13 ani a fost lăsat în libertate.
În toată tărășenia care a atras atenția întregii societăți, un lucru este evident: cazul crimei este revelator pentru anemia în care continuă să se complacă multe dintre instituțiile statului. Reacțiile de protest au arătat că fenomenul este tot mai acut perceput de tot mai mulți dintre români. Unii dintre aceștia, din nefericire, fiind foarte aproape de a-și face singuri dreptate. Alții, revoltați de neputința de care au dat dovadă cei care nu aveau altceva de făcut decât să aplice legea, au semnat o petiție, solicitând modificarea Codului Penal. Mulți dintre aceștia nu-și imaginează că și în cazul scăderii vârstei, la care se va răspunde penal, faptul nu se va răsfrânge asupra individului care a comis crima. Căci legea nu este retroactivă.
În acest context, suntem nevoiți să constatăm că slujbașilor statului nostru nu le-a păsat nici de dimensiunile umane ale grozăviei, nici de reglementările pe care erau datori să le aplice în interesul semenilor lor. După o serie de bâlbe, care arată slăbiciunea unor instituții ale statului, soluția instituționalizării bestiei umane de 13 ani, la care s-a ajuns abia după 10 zile, nu este una voluntaristă, cum pare la prima vedere. Adică, un fel de răspuns aflat în afara legii, luat sub presiunea opiniei publice. Nici vorbă despre așa ceva. Întârzierea este, în mod evident, o consecință a calității profesionale a celor care au atribuții în domeniul politicilor de protecție a minorilor. Nedatorându-se complexității cazului, ori respectării unor proceduri. Drept dovadă, recent, în cazul altui minor – care nu răspunde penal, datorită vârstei – vinovat de tentativă de omor, alături de alți minori (este vorba despre atacarea unui taximetrist) s-a procedat de urgență la măsura legală a instituționalizării.
Fără îndoială, problema constă în faptul că vârsta răspunderii penale a fost stabilită de codul penal la 14 ani. O limită care se dovedește că nu mai este adecvată realității. Această graniță, trasată la 14 ani, este arbitrară. Datorându-se, în parte, unei inerții de factură culturală. Științific, este dificil de stabilit o linie de demarcație care să marcheze atât de distinct etape în evoluția umană. Gradul de discernământ al unui individ se poate stabili doar în urma unor evaluări făcute de specialiști. Să decretezi că este absent sub 14 ani, este pur și simplu o chestiune arbitrară. Pe de altă parte, avem o problemă și cu faptul că legea care reglementează în prezent procedurile judiciare în cazul minorilor, care nu răspund penal, este extrem de stufoasă, semănând cu un fel de îndreptar birocratic. Nicidecum cu o lege de un nivel de generalitate care să posede apoi norme și proceduri cât mai detaliate.
Iată ce ne spune Codul Penal în chestiunea minorilor criminali. Un cod care, trebuie precizat, nu a urmat calea obișnuită de adoptare: dezbatere și apoi votul în parlament. După cum știm, procedura adoptării acestuia a avut loc prin asumarea răspunderii executivului. Drept consecință, deloc întâmplător, o mulțime dintre prevederile actualului Cod Penal au fost infirmate de decizii ale CCR. Cu toate acestea, nu au fost aduse corecții în funcție de evoluțiile petrecute în domeniul infracțional, cum ar fi fost de așteptat în orice stat funcțional. Așa că nu ar trebui să fim prea mirați de faptul că, deși a crescut numărul de fapte penale în rândul minorilor, codul nostru penal Ia rămas încremenit. Astfel, Art. 113 alin. (1) din Codul Penal a rămas același: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”. Scurt și lămuritor. Dar extrem de arbitrar, în același timp. Adică, absurd. Argumente de genul că și-n alte câteva state europene este stipulată aceiași vârstă, sunt din aceiași categorie…
Prescripția din Codul Penal pare să fi fost singura „literă de lege” pentru personalul care are drept obiect de activitate protecția copilului. Zile întregi funcționarii DGSAPC au invocat îndeosebi art. 113. În acest timp, în spațiul public nu au fost vehiculate prevederile Legii 272/2004. O lege dedicată protecției copiilor. Respectiva lege pare să nu fi fost prea limpede pomeniților funcționari. Și avem în vedere îndeosebi articolele referitoare la faptele grave săvârșite de către minorii care nu răspund penal. Într-un fel, este de înțeles: legea constituie un exemplu de aglomerare stufoasă de norme și recomandări. Un caz de suprareglementare legislativă într-un domeniu care ar fi impus și un alt nivel de reglementare. Oricum, s-ar părea că legea a „zăpăcit” personalul din DGASPC-urile locale Ceea ce a avut drept consecință punerea în libertate a unui exemplar uman care a ucis cu bestialitate. Și aceasta, pentru un motiv juridic arbitrar. Și anume că nu a îndeplinit 14. Trebui precizat că, juridic, aberația ar avea aceleași dimensiuni și în cazul în care individul ar fi împlinit 14 ani la câteva zile după constatarea înfăptuirii crimei. Explicațiile autorităților, preluate de media, s-au învârtit doar în jurul prevederii din Codul Penal. De parcă, din neștiință, ori comoditate, s-ar fi blocat într-o obsesie imposibil de depășit. Situația duhnind astfel a neputință și dezinteres în ochii opiniei publice. Ceea ce, pe bună dreptate, a scos lumea în stradă.
Ne putem întreba, în paranteză fie spus, de ce-am mai avea nevoie de un ministru al Justiției? Doar ca partidele să aibă ce să împartă?! Este evident că, înghesuit de situație, actualul ministru – un limbut cu ștaif, înzorzonat cu titlul de „doftor în științe”, mare meșter în frazeologii alunecoase, pustiite de conținut – a încropit la repezeală actuala comisie de lucru. Destinată, vezi Doamne, „analizării” oportunității micșorării vârstei stabilite în prezent în Codul Penal. De bună seamă, analiza trebuia făcută de multă vreme. Și, probabil, azi am fi avut instituții care ar fi știut ce au de făcut în cazurile în care minorii săvârșesc fapte grave. Somațiile realității au fost destul de presante în direcția clarificării juridice, dar și a consolidării instituțiilor deja abilitate să acționeze în privința minorilor care săvârșesc fapte pentru care, datorită vârstei, s-a stabilit arbitrar că nu răspund penal. Chestiunea discernământului, dimensiune capitală în privința comportamentului unui minor, precum și aceea a decăderii din drepturi a părinților etc. constituie prevederi legale, care puteau fi invocate din capul locului de către instituțiile abilitate în protecția minorilor.
Limita de vârstă, stabilită de actualul cod, nu este esențială, ci gradul de discernământ la momentul săvârșirii faptei penale. În Legea nr. 272/2004 se prevede, în cazul minorilor care nu au împlinit 14 ani, măsura Supravegherii Specializate. Potrivit legii invocate, măsura se impune nu doar în cazul în care minorul sub 14 ani a înfăptuit o faptă penală, cum este cazul individului de 13 ani care și-a măcelărit victima cu toporul, ci și drept urmare a faptului că se constată carențe în plan educațional și comportamental.
O întrebare firească: ce ar fi trebuit să intre în spațiul de atribute a ceea ce ar putea defini pomenitele carențe? Oare crima nu este suficientă? Legea invocată este cât se poate de explicită. Art. 71 alin. (1) „Măsura de supraveghere specializată se dispune în condițiile prezentei legi față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal.” Alin. (2) „În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.”
Din nefericire, anemia unor instituții o să genereze zone anomice tot mai extinse.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
