Latinescul „Fiat justitia, ruat caelum” -să se facă dreptate, chiar dacă ar fi să se prăbușească cerurile, iar mai apoi medievalul „Fiat justitia, pereat mundus” -în traducere, să se facă dreptate, chiar de-ar fi să piară lumea, sunt celebre expresii menite să ilustreze justiția dusă la absurd. Adică, ceva de evitat pentru orice societate care tinde să împartă dreptatea potrivit unor legi ori cutume, nicidecum în funcție de bunul plac al celor mai puternici. La proba timpului, semnificațiile alocuțiunilor continuă să trimită la o filosofie cât se poate de simplă: actul de dreptate trebuie să se bazeze pe lege și morală, ambele fiind menite să conserve societatea și integritatea individului. Altminteri, dacă ignorăm orice aspect care ar trebui să răspundă „la ce bun justiția?”, se va ajunge inevitabil la un fel de dreptate denaturată, care va aduce deservicii atât societății, cât și celor care o alcătuiesc.
Modului absurd de a se înfăptui dreptatea, cei din vechime i-au atribuit și un punct de origine, un reper ilustrativ: un oarecare dregător roman, Piso. De unde și expresia „dreptate a la Piso!”. Ceva asemănător cu la fel de celebra zicere „victorie a la Pirus”. Adică, datorită pierderilor, orice victorie se transformă în altceva. Cu trimiterile de mai sus, am putea conchide că în evoluția societății umane întâlnim adesea locuri comune. Iar oamenii își mențin pofta teribilă de a da mereu peste ele.
Revenind însă în prezent și, desigur, având în vedere o mulțime dintre sentințele castei judecătorilor mioritici – după cum știm, categorie socială cu totul aparte, atât de răsfățată pecuniar, comparativ cu celălalte două puteri – s-ar părea că din perspectiva acesteia cele două alocuțiuni și-au cam pierdut semnificațiile inițiale. Aproape că-ți vine să crezi că, dincolo de superficialitatea de uz cotidian a actului de justiție, ceea ce ar conta în mod principial pentru judecătorii noștri mioritici ar fi înfăptuirea justiției cu orice preț. În numeroase spețe de interes public, chiar dacă probele sunt subțirele, nu prea contează dacă se face ori ba dreptate! Mai mult, nu puține au fost spețele unde ceea ce pare să fie extrem de important era doar faptul ca justiția să dea verdicte exemplare. Aspect, trebuie subliniat, aplicabil îndeosebi în cazul unor justițiabili cu expunere publică. Vulgul, se pare, nu merită atâta atenție.
Trăgând linie, problema este că dreptatea, aplicată doar în litera legii, fără moderație și echilibru, ignorându-se cu totul rostul unei justiții în funcționarea unei societăți, ajunge să creeze pagube mai mari decât cele produse de cine știe ce încălcări ale legii. Pe de altă parte, e adevărat: justiția nu dă legi. Este o responsabilitate a puterii legislative. Ceea ce, într-un fel, devine o scuză facilă pentru modul în care judecătorii aplică legea. Deloc întâmplător, s-a creat convingerea că justiția nu este chemată să facă dreptate, ci să aplice doar legea.
Să luăm, de pildă, cazul exploatării de cărbune de la Roșia. În urma deciziei Tribunalului din București, exploatarea a fost închisă la solicitarea unei organizații civile, aceasta acuzând încălcarea legislației în domeniul protecției mediului. Așadar, încă un caz unde, din pricini de mediu ori de protecție a unor specii de insecte, avem, în schimb, o mulțime de consecințe nedorite pentru societate. Inclusiv pentru casta celor care împart dreptatea. Dar, probabil, în cazul acestora, neîmplinirile societății pot fi compensate de salarii babane, pensii așijderea, dar și facil de justificat din perspectiva greșelilor altora.
Revenind la cazul carierei de la Roșia, orice om normal s-ar putea întreba care au fost argumentele judecătorilor încât să decidă închiderea unei întreprinderi cu 1200 de angajați, în prezent intrați în șomaj, ca și cum ai pune lacătul pe o tonetă de înghețată. Știindu-se pe de altă parte rezultatul! Și el cât se poate de previzibil,…
Totul din pricina unui act de justiție banal, înfăptuit de către judecătorii Tribunalului București… Dar care se dovedește cât se poate de dezastruos: căci, din pricina dispariției unei anumite cantități de cărbune, au fost scoși din sistemul energetic național aproximativ 700 de MW. Mai mult, recursul celor pedepsiți de către judecători a fost programat abia în luna septembrie. Perioadă în care, probabil, o cantitate mai mare de cărbune va fi obținută prin cumpărare de pe piețele externe.
În mod evident, dreptatea administrată de către judecătorii Tribunalului din București este una care frizează absurdul, o dreptate a la Piso. Este evident că în cazul Roșia, judecătorii au avut orbul găinilor. Căci, chiori trebuie să fi fost judecătorii care au cântărit gravitatea încălcării unor norme de mediu, punând-o în balanță cu problemele sistemului energetic. Mai ales acum, când mai toată lumea se dă de ceasul morții să nu se producă accidente având consecințe incontrolabile. Cine poate să spună că dreptatea despre care facem vorbire a condus la îmbunătățirea condițiilor de mediu? O spun, cumva, cei care au intrat în șomaj?! Ori, poate, cei care acum se zbat să suplinească cei 700 de MW dispăruți din sistemul energetic!…
Este, cumva, cineva bun de plată? Răspunsul îl știm cu toții… Cazul Roșia este un caz exemplar. Și nu doar pentru judecători, care ar fi trebuit să cântărească cu mai multă atenție consecințele deciziilor lor. Ci și pentru legiuitori. Nevoiți să nu mai fie atât de superficiali, încât să lase tot felul de portițe pentru acțiuni care au consecințe incontrolabile. Ca să nu mai spunem despre administratorii sistemului energetic, cei care, probabil, știau că riscă o serie de sancțiuni din pricini de mediu.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
