EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Jaloanele de la periferia Europei

   După cum știm, încasarea celei de-a doua tranșe din PNRR depinde de atingerea unor jaloane. Fiind limpede, pentru toată lumea, că nu poți lua bani moca! Un lucru care, de altfel, nu i se poate reproșa Comisiei Europene. Pe de altă parte, trebuie să realizăm un fapt cât se poate de simplu: Comisia Europeană, adânc înrădăcinată în cultura occidentală, continuă să creadă în ideea de contract. Adică, în ceea ce este scris și asumat. Așa cum a fost cazul Planului (autohton) de Reconstrucție și Reziliență. Un document asumat, prin negociere, de către guvernanții mioritici. În paranteză fie spus, prea puțin contează că actul asumării a aparținut unui alt guvern. Actualul executiv, dacă vrea bănuții europeni, că-i place ori ba, trebuie să urmeze cele stipulate, semnate și parafate în mod oficial, în pomenitul document. Altminteri, o fereastră de oportunitate se închide. Cei care ne guvernează n-au loc de întors: nu pot să reproșeze nimănui, decât lor înșile, un posibil deznodământ care le este defavorabil. Așa cum s-ar putea petrece lucrurile în cazul jaloanelor asumate, dar posibil să fie ratate. Deocamdată, jaloanele celei de-a doua tranșe nu au fost parcurse, după cum ne înștiințează senin guvernanții noștri. Este vorba despre jalonul decarbonizării, al energiei regenerabile, al avertizorului de integritate. Jalonul reformării pensiilor face parte din condiționările pentru a treia tranșă. La aceste capitole, guvernanții noștri sunt nevoiți să asude în continuare pentru a trece o corigență și așa prea mult întârziată.

   Într-un atare context, este de înțeles de ce politicienilor mioritici, aprigi imitatori ai modelului occidental, le place tot mai abitir ideea democratică a alegerilor periodice. Cică, vezi Doamne, printr-un asemenea procedeu de factură democratică, în cazuri de eșec, se oferă societății o modalitate de a-i face pe decidenții care au greșit să plătească. Plata, exceptând cazurile penale, ar consta în reorientarea votului cetățenilor.

   Din nefericire, trebuie să realizăm că lucrurile nu sunt așa de simple. De pildă, în cazul invocatului PNRR, consecințele acestuia asupra societății se manifestă la o altă scară decât consecințele, în plan electoral, pe care le suportă cei care au „negociat” acest plan. Faptul că dl. Ghinea ori USR-ul vor deconta în plan electoral, nu înseamnă că acest fapt va repara, totodată, multe dintre consecințele sociale ale enormităților strecurate de către aceștia în PNRR-ul nostru mioritic. Pentru că este de la sine înțeles că aceste consecințe vor produce efecte pe termen lung și la o scară socială care depășește cu mult perimetrul social al unei găști politice. Ca să nu mai vorbim despre orizontul și sensibilitatea celor care compun aceste structuri politice. Nu se vor simți niciodată vinovați pentru greșelile din actul lor de reprezentare ori guvernare. Aceștia, să fim realiști, asemenea competitorilor lor din alte partide, nu vor renunța la politică. Mulți dintre ei știu că o parte din partid, în ciuda costurilor, vor reuși să se strecoare în consiliile locale ori în Parlament. Și aceasta, indiferent de cât de „aprig” vor plăti habarnismul de care au dat dovadă în calitatea lor de guvernanți

   S-ar părea că decidenții, semnatari ai documentului, nu au realizat, câtuși de puțin, că acesta este un bun public, nicidecum copilul din flori al vreunui grup de demnitari, conceput la beție. Adică, o chestiune strict privată. Este dificil să accepți faptul că politicienii noștri nu au nicio idee despre semnificația spațiului public într-o democrație. Fără îndoială, îți trebuie ceva imaginație și, desigur, o îndemânare cu totul ieșită din comun pentru a forța orice logică de bun simț… Și totul, pentru a justifica modul secretos, departe de spațiul public, în care au decurs negocierile pentru Planul Național de Reconstrucție și Reziliență. Pur și simplu, rămâi perplex! Și realizezi că rămânem profund încastrați într-o traiectorie păguboasă. Una, din nefericire, traductibilă prin faptul că vom rămâne încă mulți ani la periferia Europei. Context, în care nu-ți rămâne decât să accepți faptul că trei decenii de parcurs postcomunist au condus doar la structurarea unei democrații periferice, mimetică în raport cu modelul occidental de societate politică. Politicienii, responsabili de jaloanele negociate în cadrul PNRR, nu au realizat câtuși de puțin că democrația nu are nicio legătură cu binele nenegociat. Vezi, Doamne, dl. Ghinea, om citit, provenit din tranșeele societății civile, a crezut că binele de tip diktat face parte din panoplia bunurilor publice ale unei democrații. Nu-ți rămâne decât uimirea în fața filosofiei care îl bântuie pe acest politician: o societate, care are parte de o clasă politică șovăielnică, ar trebui să fie constrânsă să facă reforme. Că acestea din urmă ar trebui impuse societății de către un partid care (probabil, la fel ca cel comunist ori fascist) a înțeles de unul singur legitățile și necesitatea istorică. Că, în fine, sunt situații când un anumit tip de bun public nu trebuie negociat cu prezumtivii beneficiari ai acestuia. El trebuie impus înspre binele general al societății.

   De tâmpenii, de o atare speță, e însă plină istoria recentă a speciei umane. Ca să vezi, unor intelectuali și civili cu pretenții, cum se pretind politicienii responsabili de forma actuală a PNRR, nu le-a intrat în tărtăcuță că negocierea bunurilor publice, cultivarea acesteia în spațiul public, este un proces la care trebuie să participe și semenii noștri, în calitatea lor de prezumtivi beneficiari ai acestor bunuri. Un asemenea proces nu doar că este indispensabil unei democrații, dar are totodată rosturi culturale care formează în mod continuu cetățeni. Încă acum mai bine de două milenii, vechii greci au priceput despre ce fel de proces este vorba. Faptul fiind sintetizat magistral de către Pericle: „deşi numai unii pot să iniţieze o măsură politică, toţi suntem capabili s-o judecăm.” Dl. Ghinea, în ciuda percepției pozitive asupra propriei persoane, n-a priceput că, printr-o astfel de poziție, Pericle și-a exprimat înalta valorizare conferită semenilor săi. Că, potrivit acestei valorizări, aceștia alcătuiesc adevăratul referențial al unei alcătuiri de factură democratică. Adam Michnik, pe bună dreptate, avea să concluzioneze: „democrația este despre oameni…”

    Curioasă, în acest context, este și atitudinea Comisiei Europene, care s-ar părea că-i convine de minune postura de democrație periferică structurată pe meleagurile mioritice. De pildă, în condițiile în care există Marele Plan Verde, pus la cale de către Comisie, politicienii mioritici sunt încurajați să dea dovadă nu doar de o maximă obediență în transpunerea în practică a acestuia, ci sunt stimulați să dea dovadă că sunt adevărați emuli ai sacerdoților întru salvarea climatică a planetei. Să pluseze, altfel spus. Și ce dacă jalonul referitor la decarbonizare ne lasă fără sute de megawați de energie electrică în bandă? Iar acești Mwh nu sunt înlocuiți de nimic altceva, deocamdată. Adică, de la 25% importuri, în prezent, vom ajunge să importăm, în anumite situații, 40% din energia electrică. Așa, de-a-nboulea! În Marele Plan Verde, cică, termocentralele actuale vor trebui înlocuite cu eoliene ori panouri fotovoltaice. În timp ce mulți specialiști spun că acestea, în realitate, nu pot înlocui producerea de energie electrică în bandă. Adică, ori de câte ori sistemul energetic are nevoie.

   Așa că, preconizatele investiții în câmpuri fotovoltaice, pentru care sunt bani europeni, te împing să crezi că ești ajutat mai degrabă să-ți menții actuala dependență de traiectorie, de acumulare de subdezvoltare. Nicidecum, de a intra într-un ciclu de autodezvoltare. Și a deveni, astfel, autonomi din punct de vedere al producerii de energie electrică regenerabilă. De ce negociatorii unui bun public, cum este producerea de energie, nu au negociat ieșirea din sistem a termocentralelor pe cărbune doar în condițiile înlocuirii prealabile a acestora cu vestitele hidrocentrale neterminate de decenii întregi? În mod curios, trebuie să recunoaștem, pentru aceste capacități, fără amprentă carbonică, nu s-au găsit bani. S-au găsit însă bani, dar care au subvenționat însă tot felul de ONG-uri pe post de Gică-contra. Drept urmare, în PNRR nu s-a negociat nici un euro-cent pentru punerea acestor hidrocentrale în funcție. Abia acum, recent, guvernul le-a scos de sub voluntarismul ONG-urilor. Ceea ce nu înseamnă că vor fi intra prea curând în sistemul național energetic.

   Oricum, cel puțin deocamdată, rezonabil este să ne gândim doar la responsabilitatea politicienilor mioritici,  la habarnismul celor care au negociat capitolul decarbonizării. Faptul că birocrații din Colivia de aur de la Bruxelles își văd de propriile interese este scuzabil. Impardonabil fiind doar pupincurismul și habarnismul unor politicieni autohtoni. Ambele caracteristici fiind specifice unei societăți periferice. Așa că, n-ar trebui să ne mire prea mult jaloanele PNRR-ului nostru. Sunt ale unei democrații periferice, incapabilă de autodezvoltare.

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…