EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Între două epoci

   Multe dintre comentariile prilejuite de moartea Elisabetei a II-a au subliniat faptul că evenimentul marchează sfârșitul unei epoci și, desigur, începutul alteia. Pe undeva, parcă se aștepta ceva care, simbolic, să fie asociat sfârșitului unui fel de tipar istoric; a unuia care pare să fi marcat în mod evident modernitatea recentă. Este vorba despre perioada care a urmat ultimului măcel mondial. Și care, iată, în mod inevitabil, în viziunea comentatorilor, încheindu-se, va fi urmată de un alt tipar. Desigur, nimic mai normal, când ceva se sfârșește, inevitabil, este vorba despre un alt început. Care, deși încă sub forma unui crochiu, pare să cuprindă, chiar sub auspiciile prezentului, o serie de atribute de necontestat. Acestea urmând să prindă contur în viitorul apropiat. Trebuie să realizăm că este în firea umană să facem discriminări între evenimentele cuprinse în șuvoiul curgerii timpului, îndeosebi la nivelul acelora care ne marchează viețile și memoria. Acestea se constituie în jaloane în afara cărora am avea sentimentul haosului. A face, apoi, din aceste borne niște categorii care dau sens scurgerii timpului, constituie nu doar o nevoie de a controla și ordona ceea ce se întâmplă în jurul nostru – și a cărui vastitate crește continuu – ci alcătuiește țesătura pe care se brodează miturile și filosofia noastră de uz cotidian despre lume. Despre viață și moarte, în cele din urmă,…

   Dintr-o astfel de perspectivă, trecerea în neființă a reginei pare să aibă, simbolic vorbind, tot ceea ce ar fi necesar pentru stabilirea unei borne istorice. A uneia care să marcheze un sfârșit, dar, totodată, și zorii unui nou început. Ei bine, anii de după război nu doar că au adus cu sine oblojirea tragicelor consecințe generate de cea de-a doua Conflagrație mondială, dar au marcat un remarcabil început economic și politic pentru ceea ce îndeobște numim societățile occidentale. Când tânăra Elisabeta a devenit regina Marii Britanii, în 1952, aceasta era, din punct de vedere constituțional, șeful de stat al unei populații de aproximativ 2 mld. și jumătate. O populație grupată într-o comunitate de 54 de state independente, cunoscută sub numele de  Commonwealth. Însă borna istorică la care facem referire nu are legătură cu toate pomenitele state componente ale Commonwealth-ului. Ci, doar cu unele dintre acestea. Căci, începutul domniei sale, apoi anii care au urmat, sunt martorii unui proces cu totul nou în istoria unei părți a umanității. Un proces în cadrul căruia au început să apară muguri unui nou tip de societate. O societate care, de-a lungul domniei Elisabetei, a ajuns la maturitate. Astfel, multe dintre statele care au continuat să-și consolideze sistemul democratic au intrat într-o perioadă de dezvoltare economică și prosperitate generalizată cu totul neobișnuite. În paranteză fie spus, chiar și unele dintre societățile nedemocratice au cunoscut o dezvoltare accelerată în această perioadă. Era o realitate politică cu totul nouă, generată, în principal, de accelerarea globalizării. O realitate care, alimentată îndeosebi de distribuirea democratică a puterii, a condus treptat într-o serie de societății occidentale la ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de societate de consum. Prosperitatea ajungând, datorită dezvoltării economice, a societății în genere, să fie răspândită mai în toate straturile sociale. Destrămarea lagărului socialist a întărit și mai mult sentimentul că asistăm la un fel de sfârșit al istoriei, în care democrația liberală și economia de piață sunt fețele de neînlocuit ale oricărei societăți ale modernității recente. Fostele societăți din spatele cortinei de fier nu-și doreau decât să ajungă și ele în stadiul unei societăți de consum.

   Numai că evoluția societăților umane este ceva mai complexă. Neașteptată, uneori! Obtuzitatea ecologică de care a dat dovadă Bruxelles-ul, la care s-au adăugat atât ambițiile imperiale ale dictatorului de la Kremlin, dar și sancțiunile impuse acestuia, din pricina agresiunii din Ucraina, au început, iată, să pună sub semnul întrebării întregul proces care a condus la prosperitatea lumii occidentale. Este evident că întreaga responsabilitate, pentru începutul degradării nivelului de trai al prosperei Europe, nu poate să fi pusă doar în cârca lui Putin. În mod cât se poate de clar, responsabili pentru sumbrele perspective care ne așteaptă sunt birocrații de la Bruxelles, dar mai ales habarniștii din clasa politică a celor 27 de state componente ale Uniunii Europene. Cât de habarnist poți să fii când impui drept țel politic de neclintit decarbonizarea producerii energiei electrice, și nu numai, fără să pui însă nimic în loc?! Și, în același timp, precum un autist, să nu realizezi că întregul efort nu face doi bani, în condițiile în care marii poluatori ai lumii își continuă același tip de dezvoltare.

   Unele state membre se trezesc însă înaintea altora și par să fi uitat de aberațiile Green Deal-ului. Astfel se face că s-a trecut peste prețioasele recomandări ale eurocraților, iar unele dintre regulile sacrosante ale pieței libere au fost ciupite de noile realități. Este un moment în care se revizuiesc principii și guvernanții realizează care sunt nevoile propriilor semeni. Nu întâmplător, nu cu mult timp în urmă, pe bună dreptate, președintele Franței cobea profetic că era prosperității s-a cam încheiat pentru Europa. Cu resurse mai scumpe, nu doar economia europeană intră în necunoscut, ci, prin contagiune economică, și restul țărilor dezvoltate ale lumii. De fapt, domnul Macron a sintetizat poate cel mai bine arcul de timp care a urmat ultimului război planetar și s-a întins până în aceste zile! Pentru lumea occidentală, este posibil ca, prosperitatea nemaiîntâlnită până acum în istorie, să devină un proces care poate înceta să mai fie un atribut care însoțește de la sine evoluția societăților umane de acum înainte. Este, desigur, scenariul cel mai sumbru. Un scenariu pe care viitorul apropiat, însă, îl poate infirma. Totul depinde însă de guvernanți!

   Desigur, cititorii noștri se pot întreba ce legătură are Elisabeta cu toate procesele pomenite mai sus? Răspunsul adecvat ar fi simplu: niciuna! Contribuția acesteia la fenomenul generalizat al prosperității, care a marcat evoluția postbelică a statelor occidentale, fiind imposibil de cuantificat. Pe de altă parte, este evident că domnia Elisabetei a II-a a fost contemporană cu fenomenul prosperității. Notorietatea acesteia a făcut restul: a condus în mod firesc la legătura între personalitatea acesteia și o perioadă istorică care, iată, în condițiile date ale acestor zile, ar putea să se sfârșească în curând. Astfel de asocieri sunt cât se poate de firești din perspectiva unor nevoi umane, dacă ne gândim la complexele procese care apar în cadrul adaptării la somațiile și constrângerile realității. La o altă scară, fenomenul descris are loc până și în cătunele uitate de lume. Și aici, ca pretutindeni de altfel, oamenii nu fac altceva: asociază evenimente umane pentru a jalona scurgerea timpului, acestea devenind adevărate borne în memoria colectivă. Istoria și destinul Elisabetei a II-a nu este decât un exemplu, e adevărat – la o scară planetară, a acelorași nevoi umane de a ordona fenomenele lumii înconjurătoare.

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…