Cu viteza unui proiectil, probabil slobozit din rațiuni de PR, USR-ul, sprijinit de PNL, a aruncat în spațiul public o idee politică mai veche. Trăznind de damful vremurilor glorioase ale domnului Băsescu, ideea ne re-propune un parlament cu 300 de reprezentanți ai poporului!
Rațional, deși ne aflăm peste media europeană – în privința raportului dintre populație și reprezentare – desigur, ideea nu este criticabilă dintr-o astfel de perspectivă. Fiind evident că problemele adevărate vizează calitatea reprezentării, nicidecum numărul aleșilor. Ceea ce, fără îndoială, implică calitatea partidelor mioritice. Drept consecință, un număr mai redus al celor care, din rândul partidelor, vor ajunge parlamentari, nu va schimba actualul mers al lucrurilor. Nici măcar nu va împrospăta instituția parlamentară, darămite s-o revoluționeze. Pe ce mă bazez? Pe faptul că reducerea numărului de parlamentari, în sine, nu este în măsură să schimbe actualul algoritm potrivit căruia sunt selectați cei care populează în prezent partidele noastre. Desigur, nici metehnele celor care vor deveni aleșii românilor. Așa că, exceptând niscai cheltuieli, ceva mai reduse, instituția parlamentară vă continua să funcționeze în aceiași parametri. Mare scofală! Așa că, mai degrabă am atribui 300 pentru partide, iar pentru restul din numărul actual de aleși am recurge la o modalitate utilizată de vechi greci: dintr-o listă de doritori, îndeplinind niște condiții, vom alege în mod aleatoriu pe cei care urmează să-i reprezinte pe români. Procedura va fi în măsură să mai schimbe o parte dintre apucăturile păguboase ale actualilor aleși. În plus, modalitatea nu se va constitui într-o piedică în formarea majorității necesare formarii executivului.
Oricum, deocamdată, proiectilul celor de la USR va beneficia de efectele așteptate. Probabil, schijele acestuia, asemeni sinistrei perechi Scilla și Caribda, au sedus și tocat deja, până la anihilare, mulți dintre neuronii unei părți semnificative dintre români. Mai mult, ideea, rostogolindu-se cu o viteză amețitoare pe rețelele de socializare, pare să fie ajuns deja în faza unei inerții care este capabilă să se sustragă oricărei tentative de utilizare a rațiunii. O chestiune care, având în vedere datele „receptorilor” pomenitei idei, pare să fie cât se poate de firească. Un fenomen, așadar, scontat de către inițiatori: cei care se opun, ignorând datele rezultate în urma referendumului pus la cale de Băsescu, s-ar situa de partea rea a politicii. Iată, însă, că, între timp, o altă pocnitoare a explodat în spațiul public mioritic. O chestie, s-ar părea, asemănătoare în privința efectelor. Vezi Doamne, nescontate… Ideea, izvorâtă din vizuina și puținătatea creierilor îmbâcsiți ai unor trepăduși de la Bruxelles, ne recomandă, deocamdată, nouă, statelor membre, să lucrăm mai cu spor într-o direcție care va duce drepturile omului pe culmile cele mai înalte ale civilizației europene. Pam-pam! Mai exact spus: cică, puradeilor, adică semeni de-ai noștri, în curs de a deveni cetățeni, aflați în mod natural sub incidența rigorilor asimilării de cunoștințe și reguli, trebuie să li se acorde în avans niște drepturi pe care le înțeleg prea puțin. Aceștia – după cum știm, fiind în posesia unui discernămând bazat pe probabilități greu de dibuit de către omul de rând, chiar utilizând rațiunea și argumentele de uz cotidian – ar trebui sprijiniți în căutarea genului care le-ar veni, vezi Doamne, ca o mănușă. Să ne descoperim, din fragedă copilărie, altfel spus, vocația de fetițe, băieței etc., chestia cu cromozomii fiind depășită în vremurile noastre. La o asemenea profunzime a gândului, nu poți decât să le amintești inițiatorilor bancul cu rața…
Pentru cei care au uitat, pomenim, în treacăt, că a trecut ceva mai mult de jumate de secol de când s-a stabilit științific (Piaget și colaboratorii) faptul că faza operațiilor logico-matematice, adică, stadiul când copilul începe să raționeze logic și în mod sistematic (12-15 ani și peste), face caducă ideea politică a comenduirii europene, o idee care, în realitate, țintește rafinarea într-o direcție aiurea a complicatei chestiuni a drepturilor umane ale unora. Și care ar fi trebuit gândite în raport cu limitările impuse de libertățile altora. Cum naiba să te gândești că un copil își poate asuma o deviație, asupra căreia, a consecințelor acesteia, nu poate raționa în cunoștință de cauză? Să nu fi auzit neprețuita noastră Comisie de rolul cromozomilor în determinarea sexului? Așa că, lăsând în mod justificat de-o parte orice normă de bună creștere, am putea să catalogăm „Înalta Poartă Europeană” ca fiind ignorantă și rău intenționată. Categoric! În plus, cei care o populează, vezi Doamne, în numele statelor membre, ar putea fi făcuți, datorită unor astfel de idei politice tâmpe, direct responsabili de ascensiunea actuală a radicalismelor de tot felul. Căci, firesc, oamenii de rând reacționează la astfel de aberații. Acestea constituind tot atâtea modalități de a eroda un anumit model cultural. De bună seamă, suveraniștii de pretutindeni vor exploata o astfel de jalnică acrobație intelectuală. Făcută, cică, în numele drepturilor omului… Sictir!
Pe de altă parte, gândindu-ne la evoluția democrației autohtone, ne-am putea întreba pe bună dreptate: care ar fi fost șansele ca pocnitoarea ideologică a celor de la USR, ca și cea culturală a celor de la Bruxelles să nimerească într-un spațiu public populat cât de cât de un oarecare spirit critic? Și, astfel, să fi avut de-a face cu doar un prilej obișnuit de dezbatere politică. Desigur, nici vorbă de așa ceva! Căci, știm foarte bine, ideile cu pricina nu se vor constitui în vreun motiv care să faciliteze cumva schimbul de idei politice, dezbaterea, ci vor fi doar un prilej al unora de a-i combate pe alții. De a încasa puncte electorale într-un joc care, în cele din urmă, se va dovedi, prin consecințe, ca fiind unul de sumă nulă. Obiective care, știm bine, sunt mai pe înțelesul și capacității politicienilor, dar și al românilor de a concepe ceea ce înseamnă politică. Bietul Stagirit! Nu bănuia în ce hal va ajunge termenul pe care l-a inventat (Politeia) și care a stat la temelia a ceea ce, îndeobște, se înțelege prin politică.
Și, că tot i-am invocat pe greci, ne este greu să-i dăm întrutotul dreptate altui grec din vechime (Pericle), cel care a exprimat una dintre acele mari idei care fac ca democrația să fie încă atât de acaparatoare din punct de vedere intelectual. Pentru unii dintre semenii noștri! În celebrul său discurs funebru, relatat de către Tucidide, atenianul a spus ceva extrem de simplu, o banalitate, de-a dreptul: deși nu suntem cu toții capabili să elaborăm idei politice, avem, în schimb, capacitatea de a le judeca. Deși democrațiile antice au avut un cu totul alt regim de funcționare, comparativ cu cel ale modernității, totuși politicianul atenian se referea la o chestiune universală, mereu actuală pentru orice aranjament de factură democratică. Astfel, dincolo de rostul cetățeanului dintr-o democrație modernă – unde votul egal al acestuia se constituie în fundația construcției unui aranjament de putere care are drept scop principal autoguvernarea – un astfel de construct are nevoie de o credință constantă în valoarea umană a semenilor noștri, cetățeni ca și noi toți.
Dintr-o astfel de perspectivă, este evident că Putin, de pildă, habar n-are despre ceea ce înseamnă o democrație. Și care are drept referențial înalta valorizare a celor care participă la această construcție. Putin, o mediocritate agresivă și complexată, pentru a-și menține puterea, a aprins un carnagiu ca să mascheze neputința unui regim de putere de tip imperial. Și pe care l-a întreținut prin toate mijloacele. Inclusiv asasinatul și declanșarea unui război. În realitate, pe termen lung, fostul kaghebist nu a făcut decât să-și aducă o contribuție majoră la anularea politicului pentru societatea semenilor săi. Adică, a contribuit din plin la neantizarea dreptului acestora de a se autoguverna, imaginându-și că este indispensabil pentru niște semeni pe care îi disprețuiește. De fapt, valorizându-i drept instrumente, i-a împiedicat pe aceștia să se structureze, în libertate, într-o comunitate politică (politeia).
Dar revenind: grecul, fiind încredințat de capacitatea semenilor săi de a judeca idei politice, era convins de existența implicită a unei anumite calități a acestora în postura lor de cetățeni. Probabil, o asemenea calitate era o consecință nemijlocită a participării acestora la lucrările Ecclesiei, principala instituție a democrației. Ceea ce, după cum știm, nu mai este cazul în democrațiile moderne, inclusiv cea mioritică unde funcționează ideea reprezentării. Parlamentele modernității, înlocuind participarea directă a cetățenilor, devin însă treptat niște aranjamente de putere autonome, suficiente lor înșile. Ei bine, gândindu-mă la multiplicarea indiciilor unei inevitabile eroziuni a ideii de reprezentativitate – având în vedere că a trecut cam un secol de la o astfel de criză, care a dus, după cum știm, la nașterea fascismului – nu ar trebui să ignorăm faptul că, din nou, apar semnele unei anumite eroziuni ireversibile. În tot mai multe societăți, instituțiile parlamentare pierzându-și din atractivitate.
Cauza? Mecanismele reprezentativității, intrând sub un regim funcțional tot mai abstract, decurgând cu necesitate din principiie referitoare la drepturile și libertățile, la fel de abstracte, ale unei umanități rupte de oamenii reali, a făcut din politică un gen de activitate care, treptat, s-a sustras coordonatelor inițiale ale democrației: valorizarea semenilor noștri, dar și dreptul acestora la autoguvernare. Petarde de genul celor pomenite nu fac decât să-i abstractizeze, până la caricatură, pe semenii noștri, să le ignore, de fapt, nevoile reale, să-i facă pe aceștia să conteze doar în postura de posesori ai unor voturi vânate cu toate mijlocele de către politicieni, să algoritmizeze tot mai exact reacțiile umane, tot mai reductibile la schema stimul-reacție.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
