EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Imposibila guvernare

„Ca la noi la nimeni!” – Mihai Eminescu, 12 septembrie 1878 – rămâne, pe meleagurile noastre, valabilă în continuare. Validă, în plus, cam în mai toate fațetele ori cutele mai puțin vizibile ale societății noastre actuale. De pildă, dacă ar fi să ne referim doar la activitatea de guvernare, trebuie să recunoaștem că aceasta ne particularizează, comparativ cu alte societăți luate drept model. La un atare capitol, un străin, probabil, ar rămâne uimit să vadă, și să considere ca fiind normal, faptul că un ditamai guvernul suveran este pus la punct de o cameră de comerț. Precum niște păsăroi speriați, greoi și (…) majoritatea miniștrilor care populează actualul executiv a pus ciocul între pene… Și liniștea s-a lăsat asupra ceea ce ar fi meritat, fără îndoială, o dezbatere publică. Astfel se face că o posibilă modalitate, întâlnită de altfel și pe la alte societăți europene, luate drept model, și menită să aducă ceva bani la buget, s-a stins cu mult înainte de a urma cursul firesc al dezbaterii și negocierii. Faptul că împricinata instituție, care a tăiat macaroana suveranității guvernului nostru mioritic, este americană, nu schimbă câtuși de puțin caracterul fenomenului. Căci, ceea ce contează, dincolo de un plus bugetar, rămâne doar faptul că, în loc de o necesară dezbatere publică asupra taxei de solidaritate, inițiativă propusă de UDMR, agreată de PSD, dar căreia i s-a opus cu vehemență PNL, a rămas doar o notă de subsol a îmbâcsitei noastre tranziții. Un parcurs care, asemeni unui organism cu un metabolism deficitar, nu a condus la acele acumulări culturale în absența cărora mecanismele noastre sociale nu au reușit, după atâția ani de tranziție, să conducă la autodezvoltare. Este fenomenul care ne particularizează, așezându-ne totodată în rândul societăților periferice în raport cu un anumit model de dezvoltare. Este motivul din pricina căruia, dincolo de ceea ce este vizibil ca larmă continuă și contraproductivă, actul de guvernare pare să fie doar o perpetuă muncă în zadar… Și unde șef de șantier continuă să fie meșterul Manole! Căci, cam pe aici, pe șantierul miticului meșter, s-au strunjit în așa-zisa tranziție instrumentele care ar fi trebuit să ne croiască alte predispoziții culturale. După cum o știm, n-a fost să fie! Iar cine nu mă crede, să caute articolul publicat de Eminescu în 1878…

Oricum, ceea ce ar trebui să-i îngrijoreze pe politicienii noștri mioritici este tocmai faptul că așa-numita prelungire a tranziției s-a epuizat, în realitate, într-un model de societate extrem de pestriț. Un model, vrem nu vrem, profund original. Tranziția, dacă cumva nu s-a băgat de seamă, s-a încheiat! Căci, ne place ori ba, de acum încolo vom avea de-a face cu o societate care este deja funcțională în limitele și gramatica unor parametri care ne sunt proprii doar nouă. Și care, însă, nu pot fi recunoscuți, așadar, ca fiind specifici și societăților occidentale luate drept model. Într-un cuvânt, odată cu terminarea tranziției ne-am definitivat, totodată, și anatomia identitară. În fine, politicienii noștri, indiferent de rolul jucat în tranziție, trebuie să-și reproșeze și faptul că au moșit o societate care, în realitate, este și mai dificil de urnit în altă direcție de acum înainte. O societate în care, întâi de toate, procesele care generează autodezvoltare nu au avut parte de un curs firesc. Adică, de ceva care începe, firesc, cu expertiză, continuă cu problematizarea publică, inițiativa politică, dezbaterea publică, negociere, finalizându-se cu implementarea și evaluarea constantă etc. Cred că cititorii rândurilor de față realizează că atare lucruri vor fi tot mai greu de atins de către politicienii noștri mioritici de acum înainte! Chiar tineri și școliți fiind aceștia, păstoriți însă arhetipal tot de către miticul Manole. De pildă, un fel de pact, cum a fost cel de la Moncloa, unde politicienii spanioli, și nu numai ei, au convenit care sunt țintele care trebuie atinse neapărat, indiferent de cine formează executivul, continuă să pară de-a dreptul o chestiune utopică, de neatins pe meleagurile noastre politice.

Personal, am tot sperat într-un președinte care, beneficiind de postura sa politică, chiar se va ocupa de lucruri care contează pentru societatea noastră. Nicidecum doar de pofta unui guvern propriu. Ori de dorința de a-l vedea pe liderul Opoziției în zeghe. În loc ca prezidentul nostru, cel mai votat dintre politicieni, să fi depus toate eforturile așa încât marile probleme ale societății autohtone să fi urmat un curs firesc – cică, așa-numita normalitate – acesta nu s-a dovedit a fi decât primul actor al unei societăți incapabile de autodezvoltare. Un deținător, în cel mai avansat grad, al mai tuturor tarelor care-i caracterizează pe restul politicienilor noștri mioritici. Normalitatea clamată nu era decât perpetua reluare a unor ticuri culturale forjate de-a lungul chinuitoarelor firide de timp, durate cam două secole și care ne-au marcat modernitatea noastră târzie.

Domnul nostru prezident nu a priceput mai nimic din învățămintele istoriei. Devenind astfel în mod paradoxal, primul dintre români. Halal să ne fie! Nouă și lui! Greșim chiar și când ne dorim cu ardoare să n-o facem… Deocamdată, în stare nu am fost de vreo guvernare în adevăratul sens al cuvântului. Poate, doar de administrarea discontinuă, inconsecventă, incoerentă și cât se poate de peticită a valului de crize care s-au abătut asupra noastră…

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…