Sunt perioade de timp care, marcând momente semnificative în evoluția unei societăți, sunt vrednice să poarte un nume. Ceva, altfel spus, care să le facă cât de cât distincte în șuvoiul evenimentelor care par să copleșească mințile și sensibilitatea semenilor noștri. Șăgalnice, uneori, aceste nume par să consființească un fel de împăcare a românilor cu evenimente pe care, fără îndoială, nu le-au putut controla câtuși de puțin. Evenimente care, pe de altă parte, și-au păstrat rostul funcțional al unui fel de markeri, asociați unor semnificații care contează pentru ceea ce numim memorie colectivă. Memoria colectivă, chiar și în ciuda „ajutorului” oferit de AI, este departe de a fi un fel de bancă de date. Dimpotrivă, continuă să fie, ca din totdeauna, la fel de selectivă cu evenimentele care marchează, cu adevărat, o societate.
Astfel, deloc întâmplător, sunt semenii de-ai noștri care, de pildă, dacă le amintești cumva de cartele și rații la alimente, ori de frații Petreuș, tăierea curentului etc., automat, înregistrează valori mai ridicate ale pulsului. Pentru astfel de împricinați – pe cale de dispariție, din păcate – trecuți prin lucrările „geniului” solipsist al „păpucarului” de la Scornicești, expresia „Labele, poc!” nu se referă nicidecum la numirea neaoșă a unui cunoscut fenomen cultural. Ci, de fapt, vizează hazul de necaz care a însoțit cultul personalității unuia care s-a urcat în capul celorlalți semeni de ai săi. Firesc, în absența unor alternative, românii, compensatoriu, l-au „tratat” pe „geniul carpatin” cu tot felul de bancuri și ziceri colocviale care mai de care mai inspirate și haioase. Expresia „Labele, poc!”, dintr-o astfel de perspectivă, pare să fie o etichetă pe care semeni de ai noștri au lipit-o peste o firidă de timp a istoriei care a marcat evoluția societății autohtone. Dar și viețile multora dintre români. Când politicul a fost desființat. Fiind, de fapt, înlocuit cu un fel de diktat al binelui. Un bine public care nu a fost negociat cu prezumtivii beneficiari ai acestuia. Lipind o astfel de etichetă, de bună seamă, mulți dintre români s-au detașat astfel de disconfortul afectiv și cognitiv care, îndeobște, este asociat accesării acestei perioade trăite în mod nemijlocit. În paranteză fie spus, pentru cei care nu au trăit acele vremuri, eticheta „Labele, poc!” nu spune mai nimic. De unde și necesitatea unei educații în acest sens. Altminteri, să nu ne mire procentele de simpatie de care beneficiază marele cârmaci în rândul celor care nu au apucat să trăiască pe „drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”…
În contextul celor de mai sus, ceea ce este de reținut este faptul că și vremurile recente, pe care românii sunt nevoiți să le parcurgă, vor produce, pentru nevoile funcționării memoriei colective, un astfel de fenomen. Prin intermediul căruia anumite lucruri se disting de altele, primind semnificații aparte. Un fel de etichetare taxonomică necesară regimului funcțional al memoriei colective. Pe de altă parte, conferindu-se niște nume, acestea sunt destinate atât marcării unor fenomene semnificative, cât și unui fel de terapie cu rost de „îmblânzire” a unor consecințe nedorite în plan cognitiv și afectiv.
Ce să-i faci! Așa cum acceptăm că, de regulă, nu putem controla mulțimea de factori care ne afectează viețile, într-un fel, acceptăm că suntem nevoiți să ne împăcăm cu un astfel de fapt. Căci, numind, atașând o etichetă lămuritoare unor evenimente, reușim să le integrăm drept elemente care nu doar că ne definesc, fiind părtași nemijlociți la desfășurarea acestora, dar întregul proces ne satisface totodată și acea nevoie de raționalitate pe care o atribuim unei realități care este incontrolabilă, în mod evident. Din acest punct de vedere, etichetarea în cauză are rostul unei teorii explicative pentru o serie de evenimente la care suntem părtași. Deși extrem de concentrată semantic, această etichetă este totuși cât se poate de accesibilă pentru un număr mare dintre membri unei societăți.
Privind dintr-o astfel de perspectivă, sunt convins că evenimentele care ne marchează în prezent viețile, societatea autohtonă în cele din urmă, vor fi integrate în ceea ce va fi definit că a fost democrația mioritică în vremurile Ciolacu – Bolojan. Ambii fiind legați printr-un fel de cordon invizibil, absolut necesar explicării aberațiilor prin care suntem nevoiți să trecem în aceste zile. Probabil, prea puțin contează dacă cumva Ciolacu a fost conștient de nonșalanța uluitoare cu care au fost risipiți banii publici. Dacă a acționat cu intenție, sau orbește. Ori, de faptul că, în atare situație, Bolojan, constrâns de evenimente, n-a avut încotro, fiind astfel nevoit să declanșeze pârjolul austerității pe care românul de rând trebuie să-l accepte.
Semnificativ va fi doar faptul că, de ai noștri siamezi mioritici, va atârna o etichetă care, în principal, nu se va referi nici la actuala criză bugetară, ori la mijloacele de a o soluționa. Ci, în mod esențial, va viza raporturile dintre puterile statului. O chestiune care va întrece în importanță, datorită consecințelor generate, chiar și aberantele cheltuieli ale banului public. Eticheta cu pricina va avea, fără îndoială, doza sa de „detașare”, cu rost terapeutic. Probabil, va fi ceva de genul care sugerează încălecarea reciprocă, de unde și îmbârligătura pomenită în titlu, la care puterile din statul mioritic s-au dedat în ultimii ani. Nici vorbă de cunoscuta „Checks and balances”. La noi, practicându-se amalgamarea puterilor.
Fără doar și poate, totul se datorează rolului cu totul excepțional atribuit prea onoratei noastre Curți Constituționale. Potrivit acestui rol, executivul, un produs democratic, adică o consecință a voinței românilor cu drept de vot, nu poate trece, în actul guvernării, peste voința onoratei Curți. Altfel spus, românii sunt limitați în ceea ce privește ideea structurării unei comunități politice. Și al cărui principal rost este ideea de autoguvernare. Este o limită pe care am văzut-o la lucru cu prilejul anulării turului II al alegerilor prezidențiale, dar și cu ocazia eșuării repetatelor încercări ale executivului de a soluționa problema pensiilor speciale.
Desigur, sunt chestiuni care vizează neconstituționalitatea. Justificând, de bună seamă, intervenția CCR. Acestea fiind, de regulă, acte ale Legislativului, ori ale Executivului, care, de pildă, în privința pensiilor speciale, nu respectă principiul neretroactivității, ori al egalității în fața legii. Exemple de acest gen nu au lipsit. În acest sens, nimic de zis. CCR trebuie să-și joace rolul său. Dar în alte chestiuni banale ale actului guvernării, cum au fost cele care vizează vârsta de pensionare a magistraților, ori cuantumul pensiilor – acestea aliniindu-se reglementărilor din statele europene – onorata Curte nu a avut niciun argument din generoasa tolbă a propriei jurisprudențe. Și care i-ar fi putut justifica cumva intervenția în favoarea magistraților. O chestiune care, în cele din urmă, trimite la conflictul de interese. Întrucât, membri Curții beneficiază de pensii speciale extrem de generoase.
Deși ține o perspectivă îndepărtată, politicienii mioritici vor trebui să găsească totuși o formulă care să diminueze ceea ce am calificat ca fiind actuala îmbârligătură a puterilor.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
