EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Hemeralopia muzei Clio

   Fără îndoială, memoria colectivă, cât și imaginarul aferent acesteia, par să fie mai bogate decât acea formă sistematizată pe criterii științifice, ideologice, pedagogice etc., cunoscută ca fiind ISTORIA. Ceea ce, în paranteză fie spus, vechii grecii își imaginau că ar fi  depozitara memoriei unei colectivități umane. Și, mai mult, aceasta s-ar afla sub auspiciile muzei Clio. Una dintre cele nouă odrasle ale lui Zeus. În ciuda pedigree-ului, muza noastră n-a fost scutită de tot felul de păcate. Atât de des întâlnite printre oamenii de rând: amnezia, partizanatul, ș.a. După știm, grecii nu s-au codit să-și „înnobileze” zeii cu păcatele muritorilor. În editorialul de azi, ne vom apleca asupra sindromului hemeralopic al muzei noastre. Mai popular spus, orbul găinilor.

   S-o luăm sistematic. Beneficiind de o complexitate oarecum naturală, dar și de un mod stufos de adiție al întâmplărilor, faptelor, evenimentelor etc., știm că memoria colectivă, și aceasta, idiferent de nenumăratele sale metamorfoze, depășește, ca întindere, ceea ce istoria reușește să cuprindă, sistematizând. Mulți dintre semenii noștri sunt însă, din nefericire, convinși că cea din urmă ar fi nu doar cea mai autentică modalitate de depozitare a întregii memorii a unei anumite societăți, ci și singura.

   Ceea ce este fals. Unii dintre noi, mai în vârstă, știm din proprie experiență că, în unele situații, multe dintre fațetele memoriei colective, din pricini politice, nu au avut acces la spațiul public. Așadar, nici la ISTORIE. Trecând, astfel, pentru o parte însemnată dintre semenii noștri, în uitare. Părți semnificative au supraviețuit, cu toate acestea. Ceea ce nu înseamnă însă că lucrurile vor dura mai mult decât firida de ființare a unei anumite generații. Este un aspect pe care ISTORIA nu-l observă. Pur și simplu, ajunge în situația de a fi oarbă la o serie de aspecte care au făcut parte din viața unor generații.

   Câți dintre semenii noștri mai realizează cum s-a trăit pe vremea lu’ Ceașcă. Câți dintre semenii noștri mai realizează semnificația cultului personalității celui care a condus cu mână de fier societatea autohtonă atâta amar de vreme. Plus cultul „savantei de renume mondial”. Lipsurile de tot felul, controlul ginecologic obligatoiu, accesul extrem de limitat la literatură de specialitate. Și câte și mai câte! Sunt reținute doar lucrurile care se văd și azi. Cele ajunse în ruină fiind considerate, vezi Doamne, doar dovezi ale intervenției nefaste ale UE. Nicidecum, urmări naturale ale felului nostru mioritic de a fi! Și cireașa de pe tortul postcomunist: o anchetă sociologică asupra tinerilor din fostul bloc comunist a relevat faptul că două treimi dintre aceștia sunt de părere că, deși nu vor să fie lipsiți de libertate și drepturi civile, n-ar avea nimic împotriva desființării partidelor, chiar a alegerilor.

   Așadar, Clio nu doar că păcătuiește adesea de un partizanat care o face amnezică în raport cu unele faptele, evenimentele etc., care ar fi trebuit să facă obiectul unei ISTORII, ci se constituie, totodată, într-un fel de agent care deschide calea naturalizării paradoxurilor. Ca să n-o spunem de-a dreptul: a prostiei, pur și simplu!

   Cum este posibilă democrația fără partide și alegeri? Oricare dintre noi, care ar apela la o minimală logică de uz cotidian, probabil, ar răspunde că, deocamdată, ar fi imposibil. Posibilitatea alegerii prin tragere la sorți, asemeni celor care au inventat democrația, a celor care vor for ajunge în postura de a deține dregătorii, este o chestiune nefezabilă, în stadiul în care se află societățile umane. Ca să nu mai vorbim despre faptul că ideea de reprezentare ar dispărea, pur și simplu. Potrivit unui celebru gânditor atenian, lucrurile ar fi fost posibile în măsura în care am fi citit câte ceva depre republica perfectă. Unde fiecare dintre cetățeni este pregătit pentru a fi ales, ori pentru a fi condus, pe rând. Dar, de bună seamă, tinerii noștri nu  s-au gândit câtuși de puțin la Aristotel. Ci, pur și simplu, nu realizează semnificația termenului de democrație. Probabil, o să pricepem prea târziu că, într-o democrație, cetățenii trebuie să posede, fără doar și poate, anumite virtuți.

   Ceea ce, fără îndoială, nu a rămăs fără consecințe. După cum se vede și cu ochiul liber. Astfel, în situația în care nu puțini dintre semenii noștri au fost văduviți de contactul cu hălci semnificative din așa-zisa memorie colectivă autohtonă, nu ar trebui să ne mire că realitatea poate lua întorsături pe care le credeam imposibile. Cum ar fi, de pildă, ascensiunea de neoprit a radicalismelor politice de tot felul. Dar aceasta, merită o altă dezbatere…

   Mai știm, și aceasta indiferent de felul aranjamentelor de putere dintr-o societate, că nimic din ceea ce ar putea fi asociat memoriei colective, nu are, în realitate, capacitatea de a transmite integral, de-a lungul timpului, multe dintre faptele, evenimentele, gesturile etc. încărcate de felurite semnificații conferite de către semenii noștri de-a lungul timpului. Altfel spus, pur și simplu, există uitare naturală… În mod paradoxal, instituționalizarea unor „piedici în calea uitării naturale” a ajuns prilej de contestare a unor fapte, evenimente etc. A se vedea, în acest sens, chestiunea negării holocaustului, a comemorării unor tâmpiți care au crezut că politica se poate face prin progrom și asasinat.

   Revenind însă la lucrurile cu care suntem cu toții obișnuiți, asistând, totodată, la ceea ce se petrece cu mulți dintre semenii noștri, îndeosebi mai tineri, ei bine, tare îmi vine să cred că uitarea este nu doar mai accentuată de cât ne-o putem imagina în mod normal, ci de-a dreptul patologică. Și nu trece, metamorfozându-se, în cine știe ce altă formă de manifestare. Pur și simplu, constatăm că, ceea ce pentru mulți dintre noi se constituie într-un fel de jaloane indestructibile ale unei programări neurolingvistice, structurând astfel o memorie care nu poate fi nici ștearsă, nici convertită în altceva, păstrând semnificații extrem puternice, ei bine, pentru alții, din nefericire, totul pare să nu aibă nicio semnificație.

   Așa se face că, de fapt, nu muza Clio are orbul găinilor, ci doar unii dintre semenii noștri. Incapabili să priceapă semnificațiile faptelor, evenimentelor etc. ale unei memorii colective, tot mai invadată de o mulțime de pete albe.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…