S-ar părea că, de fapt, amânarea de către judecătorii constituționali a unui verdict privind conformitatea pachețelelor Guvernului Bolojan, în ciuda bunelor intenții ale acestuia privind necesarele reforme, va avea consecințe de rău augur pentru democrația autohtonă. Fiind pe cale să dea cel de-al doilea bobârnac republicii mioritice a cetățenilor români, se poate concluziona că acestei instituții nu i-a ajuns primul bobârnac, cel cu anularea alegerilor prezidențiale. Chiar și așa, nu bolborosim înfricoșați că ar fi vorba despre vreo lovitură de stat. Să fim serioși! Proprietatea termenilor ne împiedică la o atare acrobație logică. Chiar dacă aceasta din urmă este una de uz cotidian.
La prima vedere, amestecul iresponsabil al CCR în treburile executivului domnului Bolojan, n-ar viza decât interesele pecuniare ale castei magistraților. Și cam atât. Acest lucru este evident de la o poștă. De-o perspectivă, la fel de îngustă, fiind vorba și în cazul anulării alegerilor. Pe care, fără să exagerăm, am putea s-o considerăm doar o banală mostră de servilism mioritic, dar și de nejustificată sperietură din pricina exagerării consecințelor procentelor obținute în primul tur de al nostru Mesia Georgescu.
Cu toate acestea, lucrurile sunt ceva mai complicate. De bună seamă, trebuie să luăm în calcul, înainte de toate, faptul că o judecată matură, nicidecum de cum au făcut-o în aceste zile cei 9 magnifici ai CCR, de gardieni ai Constituției, probabil, lucrurile ar fi avut un alt deznodământ. Pe scurt: încrederea românilor în magistrați ar fi intrat, astfel, sub semnul altui regim de apreciere. Iar Mesia Georgescu, în calitate de președinte, ar fi umflat doar temporar pânzele AUR, în timp ce încrederea românilor în instituția prezidențială ar fi urmat o curbă descendentă. Firească. Căci, boscorodeala mistică nu poate înlocui nici competența, nici puținătatea de resurse umane strânse în jurul unui om care, în multe cazuri, este irațional.
În context, contând prea puțin care dintre pomenitele bobârnace este mai demolator pentru tânăra noastră democrație, o concluzie pare să se impună în tot acest amalgam, greu de descifrat la prima vedere. Și anume, faptul că românii, atâția cât mai sunt trăitori pe aceste plaiuri, sunt împiedicați de această instituție – vezi Doamne, de control al constituționalității actelor și gesturilor executivului – să beneficieze de ceva care, principial, este cât se poate de firesc într-o democrație! Și anume, autoguvernarea! Aceasta, în măsura în care este nestingherită, are drept consecință configurarea și maturizarea organică a unor procese firești care însoțesc dezvoltarea comunității politice a cetățenilor. Procese, în urma cărora spațiul public, politicul, dobândesc valențe semnificative, chiar obișnuințe culturale. Altfel spus, automatisme mentale și comportamentale care conferă reziliență unei democrații. Așa cum s-au sedimentat aceste automatisme, în timp, în societățile occidentale dezvoltate. Și pe care continuăm să le considerăm ca fiind modele demne de urmat.
În acest sens, datorită implicării CCR în deciziile executivului, am putea vorbi despre o degradare insidioasă a politicului autohton. Ceea ce nu-i același lucru cu ceea ce, îndeobște, înțelegem prin politică. Ori, politichie, cum mai este numită atunci când spectacolul oferit de politică este extrem de inadecvat realității. Politicul, în schimb, vizează acel mecanism care face ca opțiunea pentru democrație să se păstreze drept o valoare de referință, constantă, pentru majoritatea cetățenilor unei societăți. Sau, dimpotrivă, degradarea acestui mecanism poate face ca autoritarismul să fie posibil.
Politica, în genere, acționează secvențial asupra unui anumit nivel de saturație față de spectacolul păgubos pe care îl livrează politicienii. Când acest nivel este depășit, ne aflăm oarecum în antecamera posibilității autoritarismului, chiar a unei dictaturi. Însă pentru o atare evoluție este necesară și erodarea politicului. O chestiune la care CCR participă fără să priceapă pe de-a întregul despre ce este vorba. Vorba aceea, pentru niște minți prea puțin antrenate pentru rostul pe care ar fi trebuit să-l aibă în societate, toată filosofia actului de justiție ar putea să fie înghesuită în maxima „Fiat iustitia et pereat mundus”! S-ar părea că magistrații nu realizează că și dânșii fac parte din lumea abstractă pe care o iau drept etalon.
În acest sens, în cazul actelor de ingerință a CCR, n-am exagera dacă vorbim despre de un abuz de-a dreptul iresponsabil al magistraților. Un abuz care, în cele din urmă, se răsfrânge asupra mai sus pomenitului mecanism. Ceea ce, de bună seamă, are consecințe nefaste asupra ceea ce definim ca fiind o republică a cetățenilor. Cu certitudine, în cazul societății autohtone, s-a ajuns în situația în care avem o republică care, din nefericire, nu mai aparține integral cetățenilor acesteia.
Consecința? Ce altceva, te poți întreba, va încolții în mintea și sensibilitatea românilor, în condițiile în care magistrații, care au totodată pretenția că ar reprezenta una dintre puterile unui stat democratic, au în același timp și pretenția de a fi mai „egali” decât semenii lor? Ba, mai mult, chiar mai „egali” și decât reprezentanții celorlalte două puteri.
În paranteză fie spus, și Federația Rusă are o curte constituțională. Și ce dacă o are? S-ar părea că și noi ne apropiem de-o situație, dacă nu asemănătoare, cel puțin îngrijorătoare pentru acel mecanism care-i face pe semenii noștri să-și dorească să trăiască într-o democrație autentică. Nu doar de formă. Atâta vreme cât o acțiune politică, cât se poate de legitimă, în ordinea definită de voința unui electorat, nu poate să se producă, întrucât o instituție compusă din indivizi nealeși, ci numiți, are capacitatea de a se opune. Și o face, vezi Doamne, din pricini de ordin constituțional. Să fim serioși! Curtea noastră mioritică, deși este într-un vădit conflict de interese, își permite să cântărească semnificația constituțională a unor politici publice care, ca să vezi, se referă și la beneficiile judecătorilor constituționali. De bun simț, ar fi ca onorata noastră Curte Constituțională să revină la situația în care încetează să fie un fel de instanță de drept divin. Și a căror decizii nu pot fi puse nicidecum în discuție! Doamne, ce minți crețe au putut să bată în cuie o asemenea aberație!?
Pentru orice utilizator de rațiune, desigur, însoțită de o logică de uz cotidian, este greu de priceput cum naiba vârsta de pensionare, alături de un cuantum al pensiei raportat la salariul net sau brut, au devenit importante chestiuni constituționale. Capitale de-a dreptul! Căci, de fapt, se boscorodește cam superficial și obsesiv despre independența justiției și pericolul destrămării statului de drept. Este evident că magistrații, pricepuți să aglutineze paragrafe și articole de legi, n-au prea avut lecturi de filosofie politică. Cum este cazul unui fost „înalt” judecător, care ne tot spune că, prin pachețelele de reformă ale Guvernului, s-au încălcat o mulțime de principii constituționale, fără să precizeze măcar unul dintre acestea. Altminteri, dacă ar fi avut măcar o brumă de lecturi în domeniu, nu ar fi apelat la acest fel de hocus-pocus logic cu independența justiției drept argument pentru a se păstra privilegiile unei caste. Vârsta și cuantumul pensiei, în cazul magistraților, desigur, nu sunt pentru orice mânuitor de raționamente de bun simț, de o așa natură încât să aducă prejudicii unui anumit aranjament de putere de factură democratică.
Luându-ne după boscorodeala obsesivă a magistraților, acelea cu independența și statul de drept, ne-am putea întreba cu temei: cum să ne raportăm la perioada de dinaintea măsurilor dlui. Stoica. Și în urma cărora această castă a ajuns, comparativ cu alte categorii sociale, în situația de a beneficia de privilegii, nicidecum de salarii, ori pensii, la fel cu cele ale altor categorii de trăitori. Atunci, în acele vremuri, nu aveam oare democrație, stat de drept, ori independența justiției? Răspunsul este evident! Bașca un fapt incontestabil: calitatea actului de justiție nu s-a îmbunătățit odată cu privilegiile acordate magistraților. Dimpotrivă, a scăzut în mod constant. Ceea ce nu este de ignorat,…
Apelând la un experiment mental, continuăm să ne întrebăm în mod justificat: ce s-ar întâmpla cu magistrații noștri dacă România ar intra cumva în incapacitate de plată? S-ar sinucide pe capete, fiind depresivi când e vorba de bani? Sau ar intra în grevă pe termen nelimitat? Ori, de dragul statului de drept, românii vor fi somați, pe lângă alte belele, să-și doneze verighetele și podoabele pentru a se onora privilegiile castei magistraților. Așa că, dragi compatrioți, pregătiți-vă sufletește să vă fie milă, aeternitas, de aceste ființe gracile care musai trebuie să se pensionează în floarea vârstei, beneficiind totodată și de o recompensă mai mare decât salariul.
Fiți gata să conviețuiți cu un cancer nevindecabil! Altminteri, români, se duce dracului democrația mioritică!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
