Pandemia a schimbat radical viața majorității semenilor noștri. Constatarea este deja o banalitate, iar ceea ce se află îndărătul realității pe care o desemnează s-ar părea că a încetat prea repede să mai fie obiectul vreunei chestionări existențiale. Desigur, nu putem spune că fenomenul pandemic este resimțit la fel, după cum n-am putea afirma că acesta a avut consecințe asemănătoare pentru toți cei siliți să treacă cam prin aceleași gen de restricții. Diversitatea umană are, slavă Domnului, încă granițe de necuprins!
Restricțiile, trebuie spus, au fost impuse de către niște guvernanți care, fără voia lor, au fost confruntați cu situații pentru care de fapt nu au fost pregătiți să găsească soluții rapide și eficiente. Și aceasta a fost valabil în ciuda performanțelor obținute în alte domenii. Căci, până la vaccinarea acelei părți din populație, suficientă statistic pentru a contracara virusul chinezesc, multe drame și tragedii o să mai curgă prin firida de timp extrem de strânsă pe care omenirea este silită s-o traverseze. Iar dincolo de pierderile de vieți, tare mi-e teamă că multe dintre tragediile care vor urma se vor petrece sub semnul nenumăratelor fețe dar și al banalității nepăsării. Va fi vorba despre o imensă și tacită nepăsare fortuită față de cei ajunși la marginea vieții. Trebuie totuși spus că, sub specia valorilor, s-a mai petrecut așa ceva de-a lungul istoriei; că nu degeaba s-a născut vorba aceea referitoare la cei care „și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul!” O sintagmă anulată, fără îndoială, de modernitatea recentă dar, iată, posibil de a fi retrezită la viață, probabil, sub cine știe ce forme. Mecanismul este simplu și se bazează pe acel gen de nepăsare care pare să se producă în condiții de stres prelungit, oarecum în mod întâmplător și inprevizibil în raport cu intențiile explicite ale semenilor noștri!
Drept să spun, referitor la ceea ce face obiectul rândurilor de față, mă așteptam ca nepăsarea să se petreacă oricum. Mai ales că, odată cu evoluția pandemiei, a devenit tot mai evident că în pericol de a-și pierde viața sunt semenii noștri mai în vârstă și îndeosebi cei care au și ghinionul unor comorbidități. Fenomenul, pe lângă suferința celor direct implicați, naște și oboseală pentru cei care, vor nu vor, sunt siliți să ia parte la un atare eveniment neașteptat, dar cu o mulțime de consecințe negative asupra calității vieții. Context în care, cu excepția unor caraghioși doritori de publicitate ori capital politic, nimănui nu i-a trecut în mod serios prin cap că societatea n-ar trebui să-și facă prea mari griji din pricina celor mai vulnerabil la atacul noului coronavirus. Aici trebuie spus că, alături și de aiuriții drogați cu teorii ale conspirației, nici pescuitorii de audiență pomeniți nu au îndrăznit să-și exprime explicit viziunea lor, cu miez de nepăsare criminală, în legătură cu situația semenilor noștri mai vulnerabili. Totul părând să fie arondabil în mod cotidian, nu-i așa, dreptului la liberă exprimare umană. Ceea ce totuși, pe de altă parte, înseamnă că deși, în numele libertății, s-a cerut explicit renunțarea la mască ori la restricții, implicit aceasta ar fi însemnat o greutate căreia niciun guvern nu-i poate face față. Suedia a ales calea naturală de obținere a imunității și a dat greș. Ambivalența gestului de a protesta împotriva restricțiilor a dovedit că, în chestiunea libertății, este dificil să jonglezi cu o logică clară și care, astfel, să genereze acea gramatică acceptabilă menită să stabilească granițele dintre nenumăratele libertăți ale celor care intră în tot atâtea nenumărate situații de viață.
Pe de altă parte, problema acestor proteste naște nedumeriri mai ales odată cu creșterea vizibilă a numărului protestanților care se pronunță explicit și în mod public împotriva măsurilor guvernamentale de a restricționa o serie de manifestări socio-umane. Nedumeriri care s-ar putea clarifica, cât de cât, dacă am asocia oboseala generată de stres cu fenomenul de curgere, întâlnit în mecanica solidelor. Știm că, supus la o anumită forță de rupere, o bucată de metal, chiar dacă nu se mai adaugă ceva la această forță, ajunge să se rupă, nu înainte de a asista la o adevărată lichefiere a acestuia. Căci, similar, s-ar părea că astfel în acest mod, la limita de curgere, a apărut și prima fisură în privința coeziunii sociale a societății autohtone. Ceva, nu știm ce anume, în condiții de oboseală, a generat această fisură. Iar aceasta, dintr-un fel de inerție, se va tot mări până la proporțiile unei prăpăstii… Și care nu este nici de factură economică și nici din pricina opiniilor politice. De această dată avem de-a face cu apariția unor tranșee și clivaje legate de vârstă. Iar în spatele acestora nu stau gânduri ori idei explicite, ci stări și manifestări afective de factură tacită. În cauză fiind însăși sensibilitatea socială a semenilor noștri. Aici fiind buba zilelor noastre! Una, din nefericire, greu de tratat, ca orice deraiere de factură culturală care opacizează orizontul sensibilității umane.
Nimic nou sub soare, ar putea concluziona pesimiștii: deseori omenirea a avut astfel de frisoane… Ori, dintr-o atare perspectivă, trebuie să remarcăm că, în ciuda situării societății noastre la periferia celor occidentale, luate drept model, s-ar părea că, odată cu coronavirusul chinezesc, un alt tip de virus a început să roadă temeinic și fără discriminare la temelia modernității civilizaționale de tip occidental: banala și tacita nepăsare față de soarta celor mai apropiați de granița neființei. Un virus care, fără a face discriminări, în conlucrare cu cel plecat din Wuhan, au început să ronțăie la minunata dar fragila achiziție a modernității recente; potrivit căreia, indiferent de vârstă, viața este la fel de prețioasă pe cât este de unică! Peste tot, unde democrația este la ea acasă, măcar și programatic, destui semeni de ai noștri, hărăziți cu darul tinereții și al poftei de viață, au ieșit însă să protesteze împotriva restricțiilor impuse de către pandemie. Este dreptul lor! Nu se gândesc încă în mod explicit la semenii lor mai vulnerabili, ci pur și simplu, dintr-o perspectivă umană, deși egoistă, se gândesc în primul rând la ei înșiși. Individual, nu sunt criticabili! Luați însă în sensul acțiunii lor societale, cu toții pot pune un deget la nașterea unui spectru sinistru: din perspectiva unor interese, nimic mai normal să devină ca unii să fie unii altora, nu ființe umane, ci cu totul altceva! De altfel, nimic nou sub soare, căci s-a mai pomenit: „Homo homini lupus est!”
Deocamdată n-ar trebuie să disperăm! Numărul celor care protestează nu este chiar atât de mare, dar nu este chiar lipsit de semnificație… Ceea ce, firesc, ne îngrozește!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
