Răutăcioșii explică prin fel de fel de resorturi afective recenta frenezie prezidențială – anume de a nu rata niciun sfârșit de săptămână în afara pârtiilor de schi – punând-o pe seama eșecului domniei sale de a nu avea propriul guvern. Că, vezi Doamne, având de-a face cu o coaliție, dintr-o atare pricină nu-și mai poate permite să organizeze prea multe ședințe cu miniștri la Cotroceni. Și atunci, în mod compensatoriu, supărat fiind, își oferă unele mici plăceri, cum sunt cele prilejuite de ieșirile domniei sale pe pârtiile de schi ale patriei… Deși nu prea cred într-o asemenea explicație, ceva-ceva tot este la mijloc.
Pe undeva, tare îmi vine să cred că domnul Iohannis s-a împăcat cu gândul că prea multe, în mandatul pe care îl are de dus la sfârșit, nu o să se mai întâmple. Ca atare, realizează pe deplin că un executiv „curat PNL” este o imposibilitate, ceea ce, vrea nu vrea, îl determină să se împace cu situația politică existentă și, desigur, cu postura de plan secund pe care o deține în chestiunile guvernamentale de zi cu zi. Apoi, este știut, și realizează și domnia sa acest fapt, că așa-numitele inițiative și proiecte prezidențiale nu au deloc șanse de a fi transpuse în practică. Acestea rămânând de regulă doar prilejuri de marketing politic. Și cam atât! Să ne amintim, fără răutate, de proiectul „România educată”. Și acesta, ca mai toate proiectele pornite din dealul Cotrocenilor, urmează să rămână doar o notă de subsol pentru istoriile deloc notabile ale președinților noștri postdecembriști. Cu același calapod, și anume al mediocrității, s-ar putea măsura și marile dezastre care au marcat societatea autohtonă, desigur, puse în legătură cu faptul că acestea n-au mișcat nicio frunzuliță din falnicii copaci ai parcului din Cotroceni. De pildă, dacă vei căuta răspunsuri cu privire la modul în care a fost destructurată industria socialistă, variabila prezidențială este una aproape nulă. În memoria colectivă aceasta nu este marcată de acte formale ori fapte explicite, ci doar de zvonuri purtate de tot felul de personaje aflate prin curtea domnească a prezidenților noștri postcomuniști. N-am auzit pe niciunul dintre cei care au avut cele mai multe dintre voturile românilor să-l doară cumva cu adevărat ARO, ARPECHIM, SAVINESTI, BANCOREX și multe, multe, multe altele… Și care n-au însemnat, în cele din urmă, decât câteva milioane de români care și-au luat lumea în cap pentru a supraviețui. La acest capitol, s-ar putea crede că Palatul Cotroceniului a fost locuit de către fantome, nu de către personaje aflate, la un moment dat, în fruntea preferințelor de vot ale românilor. Desigur, domnul Iohannis, la fel ca și înaintașii săi prezidențiali, deține o putere considerabilă. Dacă vrea, poate să facă destul de multe! Însă ceea ce poate face trece mai degrabă la capitolul de putere prin dominare, nicidecum la unul care s-ar putea traduce prin puterea de-a întreprinde măsuri concrete și care pot schimba mai mult sau mai puțin viețile noastre de zi cu zi. Precum un monarh constituțional, domnul Iohannis poate domina – dacă dorește, dar nu poate însă guverna – chiar dacă ar vrea cu orice preț. Numai că, după cum știm, un monarh nu este votat. În timp ce prezidenții noștri s-au amețit din plin de voturile semenilor lor. Iar, chiar pe aici, trebuie să realizăm și noi, votanții, că este locul unde se naște o oarecare tensiune existențială și pe care fiecare ocupant al fotoliului prezidențial a rezolvat-o fiecare în felul său! Dar, înainte de toate, să nu ne lăsăm înșelați de felul omului care a trecut prin funcția prezidențială: aceasta a conferit doar o anumită pată de culoare peisajului nostru politic, fără a înregistra însă ceva concret la capitolul îmbunătățirii vieții românilor.
Deoarece, măcar și un singur lucru, notabil pentru viața semenilor lor, nu poate fi pomenit drept moștenire de pe urma președinților noștri. De pildă, memoria colectivă și-ar aminti că prezidentul X nu s-a lăsat și atât a pisat executivul, încât în timpul mandatului său s-a reușit să nu mai avem școli cu buda în curte. Sau, prezidentul Y, în ciuda faptului că nu a avut guvernul său, a făcut, în schimb, atâtea și atâtea presiuni publice asupra executivului încât în timpul mandatului său aproape 90% din gospodăriile românilor au ajuns să fie racordate la rețeaua de gaze. Ar fi ceva notabil, deși nu am fi atins procentul gospodăriilor ungurilor racordate la rețeaua de gaze. Și am mai putea adăuga ceva: cele două aspecte, notabile pentru viața de zi cu zi a românilor, ar include un șir de acțiuni pe care le-am putea numi ca fiind cu adevărat politice. Deoarece, ceea ce au comis prezidenții noștri ar putea trece doar la capitolul atât de vast al politichiei autohtone. Căci politica, în adevăratul ei sens, înseamnă altceva! Să însemne oare politică, faptul că prezidentul X nu s-a lăsat, într-ale corupției, până nu l-a văzut pe un oarecare patron de televiziune în pușcărie? Sau prezidentul Y, care atât a insistat, într-ale justiției, încât l-a băgat la mititica pe șeful partidului care i s-a opus? N-aș prea crede!…
Domnul Iohannis, la fel precum predecesorii săi, nu a putut trece fără o serie de consecințe psihice peste faptul că este politicianul cu cele mai multe voturi, fără a avea însă, pe de altă parte, responsabilități concrete față de semenii săi. Trebuie precizat că, în ciuda acestui fapt, domnul Iohannis, spre lauda sa, a realizat totuși că poate face mult mai puține lucruri decât un premier. Deși faptul pare banal, acesta se poate constitui într-o chestiune care, deși de sorginte strict umană, poate genera un dispozitiv psihic care poate determina un individ oarecare să fie predispus totuși la unele accente de voluntarism. Așa se face că personajul politic cel mai votat în societatea noastră nu este doar o chestiune de ordin pur politic, ci una care poate genera un lung șir de acte inexplicabile chiar din punct de vedere politic. De pildă, o știe toată lumea și, probabil, tocmai din această pricină președintelui nu numai că i se iartă dorința de a se mai amesteca din când în când în ciorba executivului, dar chiar este împins motivațional să se imagineze ca fiind mereu primus inter pares. La acest capitol, lucrurile se pot produce fără nicio logică, degenerând în felurite acte de voluntarism prezidențial. Și aceasta, putându-se petrece indiferent de granițele care ar trebui să fie mai precise când vorbim despre puterile dintr-un stat de factură democratică.
Este un mecanism în care simpatia și faptul alegerii directe a președintelui ar explica de ce semenii noștri nu și-ar dori în niciun caz o republică parlamentară. Căci supusă la referendum, iar domnul Iohannis este conștient de fenomen, o asemenea chestiune va da de gândit tuturor politicienilor care vor să rupă vreunul dintre picioarele fotoliului prezidențial, dacă avem în vedere alegerea previzibilă a semenilor noștri. Dintr-o asemenea perspectivă, nu trebuie să faci prea mari acrobații intelectuale pentru a-ți explica unele excese executiviste ale celui mai votat politician. Mai ales că, în anumite situații stipulate de textul constituțional, își poate aroga atribuții executive cât se poate de legal și legitim în același timp.
De aici, de la modul ambiguu în care a fost cioplită din punct de vedere constituțional puterea președintelui, încep în realitate problemele noastre. Și care în loc să pună pe o traiectorie solidă evoluția statului nostru, nu fac decât să fie o permanentă sursă de contradicții insolubile între funcția prezidențială, pe de o parte, și cele desemnate de către executiv și legislativ, pe de altă parte. De pildă, dacă avem în vedere doar personalitatea celui care ocupă fotoliul prezidențial, este greu de precizat granița constituțională pentru un personaj care are cea mai mare legitimitate politică de a interveni în treburile societății: nu prea știm cu exactitate unde începe de fapt voluntarismul acestuia! Și, de aici, posibilitatea de a se invoca încălcarea textului constituțional. Și aceasta, trebuie precizat, nu este o chestiune pe care să se certe și s-o soluționeze specialiștii în drept constituțional, ci una care, iarăși trecută în textul constituțional, ține de ceea ce cred în mod concret semenii noștri în calitatea lor de cetățeni cu drept de vot. Iar aceasta s-a văzut în cazul domnului Băsescu: la referendumul care urmează suspendării, cel puțin jumătate dintre cei prezenți la vot, deși acesta nu era pe valul simpatiei populare, nu au fost totuși de părere că acesta și-ar fi depășit atribuțiile. În tot acest amalgam de resorturi umane și de ambiguitate a textului constituțional ceva pare să-și facă loc cu claritate: tuturor ocupanților fotoliului prezidențial le-a convenit de minune postura de putere izvodită din spatele scenei publice. Tuturor le-a plăcut să se amestece în treburile executivului din postura de păpușari și, drept urmare, în realitate niciunuia nu i-a trecut cumva prin cap să lămurească ambiguitatea constituțională a rostului prezidențial în politica autohtonă. Și iată cum, după mai bine de trei decenii de parcurs postcomunist, instituția noastră prezidențială continuă să meargă înainte fără a putea produce vreo schimbare în viața de zi cu a semenilor noștri, deși aceștia, prin votul lor, arată că-și pun o mare speranță în aceasta.
Este o speranță înșelată prin însăși textul nostru constituțional! La care, fără îndoială, subiecții editorialului de față achiesează cu toată ființa domniilor lor prezidențiale… Așa că, tare mi-aș dori ca prezidentul nostru, după o bine-meritată recreațiune pe pârtiile patriei, se va apuca de politică, adică de ceva care va lăsa urme notabile în viața de zi cu zi a semenilor lor.
Timp are suficient!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
