S-a glosat excesiv, aiurea de cele mai multe ori, despre prima duminică a democrației mioritice. Când românii, asemeni unor orbeți, l-au ales într-un procent pantagruelic pe Iliescu. Ne place, ori ba, după atâția ani, trebuie să realizăm că primul nostru prezident postcomunist a fost ales totuși sub auspiciile libertății. Românii au ales, atunci, ceea ce li s-a părut că ar fi cel mai potrivit intereselor lor. Fără îndoială, acest fapt fiind potrivit situării, dar și modului lor de a înțelege lucrurile în acele vremuri. Ceea ce s-a întâmplat mai apoi, nu are, de bună seamă, nicio legătură cu votul românilor. Greșelile au aparținut, cu certitidine, doar celor aleși, apoi instalați la butoanele guvernării. Nu au fost originate în fapte și intenții care să fi aparținut celor care au fost doar electori, în așa-zisa „duminică a orbului”. În ciuda acestui fapt, evenimentul continuă să fie considerat drept cel mai mare rău care i s-ar fi putut întâmpla României în acel complicat context istoric. Probabil, peste ani, o astfel de perspectivă de a privi lucrurile s-ar putea să pară un fel de deformare inexplicabilă atât a unui mod de a utiliza o logică de uz cotidian, cât și a unui anumit fel de a înțelege noțiunea de popor. Dar, mai va… până la acele vremuri!
Revenind însă în contextul vremurilor recente, iată, se vorbește din nou despre orbeți. Și, la fel ca în anii ’90, turul recent încheiat al alegerilor prezidențiale a readus în spațiul public un concept la fel de aprig călărit. Ne referim, desigur, la conceptul de popor. Poporul care, asemeni unui orbete, de parcă, luând-o pe arătură, pare să fie gata-gata să greșească din nou. În paranteză fie spus, anularea primului tur a fost suficient de zgomotoasă, traumatică, încât recursul la popor să fie întrucâtva trecut cu vederea. Alte personaje au fost în atenția media, implicit în aceea din spațiul public, ori rețele de socializare. Deși clasat ca favorit în primul tur, fanii dlui. Georgescu, matematic vorbind, nu prea aveau argumente să invoce poporul. Însă, iată, posibilitatea ca liderul AUR, dl. Simion, să ajungă la Cotroceni a dat un zdravăn impuls narativelor care trimit iarăși, în mod obsesiv la popor. Desigur, trimiterile sunt în funcție de cele două tabere. Suveraniști vs. pro-europeni.
Unii clamează că poporul s-ar fi pronunțat în sensul că nu-i mai dorește pe cei din actuala coaliție. În timp ce tabăra adversă face recurs la istorie, dând exemple de nenorociri, în situația în care poporul ar alege aiurea, ca în anii ’90. De fapt, ambele tabere invocă responsabilitatea aproape singulară a poporului. Probabil, fiind o noțiune vagă, generalizantă, este mai facil să arunci cam orice în spatele poporului. Astfel, în timp ce unii dintre semeni de ai noștri sunt bântuiți de convingerea că, din nou, s-ar putea ca românii să voteze aiurea, alții sunt obsedați de ideea că poporul s-ar fi pronunțat deja prin faptul că reprezentatul AUR și-a surclasat competitorii în primul tur al prezidențialelor. Unde, după cum știm, s-au prezentat puțin peste jumătate dintre români. Reprezentantul AUR, care a luat 40% dintre voturile celor prezenți la vot, a început să bolborosească despre niscai alegeri anticipate. Argumentul fiind noua orientare a poporului. Și care, potrivit aritmeticii șchioape a dlui. Simion, ar dori să fie guvernat neaparat de o altă formulă guvernamentală. Alta decât cea rezultată în urma unor alegeri generale, relativ recente. Mai mult, liderul AUR este de părere că restul de 60% dintre cei jumătate și ceva dintre votanții prezenți, care nu l-au votat, nu ar face parte din ceea ce domnia sa înțelege prin noțiunea de popor. Ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei care au fost absenți la scrutinul prezidențial. Extrem de convenabil acest gen de aritmetică. Dar care, din păcate, se află la temelia acelei gramatici care alcătuiește substanța acestui concept, poporul, atât de utilizat în aceste zile.
Politicienii așa-ziși suveraniști, aflați pe valul simpatiei electorale, pretinzând că ar reprezenta poporul român, continuă să se situeze sub semnul acestui fel aiurea de a raționa, de a jongla cu noțiunea mai sus pomenită. Și care păcătuiește prin excludere, prin generalizări care ocolesc realitatea. Ceilalți, păcătuind prin faptul că se adresează aceleiași vagi entități, uitând că ani de zile, în exercițiul puterii fiind, nu și-au tratat semenii în calitatea acestora de cetățeni. Dacă ar fi făcut-o, valorizănd-și semenii, nu am fi ajuns, desigur, la „performanțele” pe care le știm acum cu toții: corupție, tot felul de cumetrii, nepotisme și amantlâcuri etc., care au dus parazitarea instituțiilor, la devalorizarea competenței, a utilizării expertizei în actul administrativ etc. Adică, modul de a ignora calitatea de cetățeni a semenilor lor, practicată de către partidele tradiționale, a constituit contextul prielnic pentru îngemânarea ingredientelor care au contribuit la actualul val de simpatie pentru suveraniști.
Așadar, avem de-a face cu o realitate care pare simplă doar la prima vedere. Deși, aceasta este ceva mai complicată. Desigur, în măsura în care nu reducem democrația doar la exercițiul electoral. Iar opțiunile și alegerile românilor doar la o chestiune de marketing. Mai sunt unii care ne îndeamnă să ne imaginăm că democrația ar implica și un anumit nivelul de educație al cetățenilor. Fără îndoială, o dimensiune importantă, dar nu hotărâtoare.
Deoarece, adevărata problemă constă în natura raporturilor dintre cetățenii care alcătuiesc o anumită comunitate politică, pe de o parte, și cei care ajung în postura de a decide asupra bineleui public, pe de alta. Un bine care, de regulă, nu este negociat cu prezumtivii beneficiari ai acestuia. Ci, de cele mai multe ori, este dedus în spiritul unor credințe ideologice care, înainte de toate, au rosturi identitare pentru politicieni. Nicidecum vreo legătură cu așa-zisul popor, adică cu o realiate extrem de diversă a cetățenilor unei comunități politice. Ori, România, ca democrație, ar trebui văzută din perspectiva unei republici a cetățenilor ei. Nu doar a unora care sunt membri de partid, ori clienți ai partidelor. Ceea ce, la modul ideal, ar presupune, potrivit unui gânditor grec, ca fiecare cetățean să fie capabil să guverneze, și să fie guvernat. Pe rând. Iar când se va vorbi despre cetățeni, nu despre popor, probabil, democrația autohtonă va arăta altfel.
În consecință, așa-numitul popor, cel care poate greși, atunci când își exercită votul, este alcătuit dintr-o mulțime neomogenă de indivizi. Fiecare dintre aceștia putându-și justifica opțiunile politice. Chiar și pe cele pe care le-am putea califica ca fiind radicale. Astfel, voturile acordate dlui. Georgescu, recent, dlui. Simion, supuse unei judecăți de bun simț, nu pot fi considerate ca fiind doar rodul manipulării. Pot avea la bază frustrarea, chiar dorința de răzbunare. Ceea ce este cât se poate de omenește. Cei doi politicieni nu au făcut decât să capitalizeze aceste sentimente. Să le confere o utilitate politică. Ceea ce este, iarăși, cât se poate de firesc. Chiar și într-o democrație. Mai ales în una, cum este cea mioritică, electorală în mod esențial. O democrație care nu este câtuși de puțin interesată de celebrele și anticele virtuți, pe care ar trebui să le posede cetățenii. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu mai face parte din educația celor care formează poporul român. Și nici din viziunea și sensibilitatea celor care-l conduc. Și astfel, cercul se închide.
Pe un asemenea teren, utilizând raționamente radicale, prezentând idei laconice și drastice de guvernare, mai toate narativele așa-zișilor suveraniști sunt ambalate simplist, dar prezintă avantajul că sunt soluții care ajung să fie dorite de o parte semnificativă a semenilor noștri. Aceștia, trebuie să realizăm, așa cum sunt situați, neavând o alternativă care să li se pară că ar veni în întâmpinarea intereselor lor, procedează în mod rațional în cele din urmă. Deși li se refuză o astfel de capabilitate, judecata lor este sinceră și legitimă în ordinea statutului de cetățeni pe care îl posedă. Dintr-o astfel de perspectivă, anularea alegerilor a fost o decizie cât se poate de proastă. Măsura anulării este, totodată, și motivul din pricina căruia este de-a dreptul imposibil ca într-o situație critică, cum este cea din prezent, să-ți imaginezi că s-ar putea apela la o așa-numită rațiune pro-europeană în cazul unora dintre români. Așa cum cred încă și acum politicienii tradiționali. Să-i determini, altfel spus, pe votanții politicienilor suveraniști să-și modifice opțiunea politică. Totul datorându-se faptului că, din nefericire, mai toți politicienii, indiferent de orientare, se bazează pe o idee cât se poate de abstractă referitoare la popor. Relevant fiind faptul că, atât politicienii tradiționali, cât și cei așa-ziși suveraniști, sunt adepții unei astfel de idei. O idee obiectivată într-un mod extrem de simplist de a privi un aranjament de putere de factură democratică. Situație în care poporul este privit doar într-un context strict electoralist. Astfel, după exercitarea votului, legitimitatea obținută ar justifica, pentru ambele tabere, șirul lung de diktate care vor fi luate în actul exercitării puterii. De fapt, diktate ale diferitelor specii de bine public, luate în numele unui popor abstract. Care-și modifică, în mod firesc, opțiunile de vot pe parcursul unui ciclu electoral. Ceea ce exclude aproape cu totul ideea de consultare. Lucru care va fi valabil și-n situația în care dl. Simion va ajunge la Cotroceni. Adică, altfel spus, ceea ce am înțelege prin participarea cetățenilor la decizii în chestiuni importante ori sensibile, în mod cert, nu va face parte din spectacolul schimbării celor de la putere. Așa cum speră, în aceste zile, votanții suveraniștilor.
Principalul scop al alegerilor este alcătuirea unor majorități capabile de guvernare. Nicidecum să legitimeze toate actele unor guvernanți. O chestiune care, deocamdată, nu intră în viziunile actualilor politicieni. Fie ei suveraniști, ori pro-europeni.
În paranteză fie spus, pentru orice firidă de timp istorică, apelul în exces la popor, dar mai ales pretenția unora de a-l „reprezenta cu adevărat”, s-a dovedit ca nefiind de bun augur. Căci, de regulă, mai toate crizele modernității au fost însoțite inevitabil de recursul excesiv la această noțiune, la generalizări care sunt în răspărul logicii și bunului simț. Asemeni unei șenile de blindat, noțiunea pare să fie capabilă, în anumite contexte, să calce peste orice obstacol care ar reprezenta ori ar avea de-a face cu raționamente bazate pe logică și bunul simț.
După cum arată lucrurile, sunt șanse mari ca acestea, din urmă, să fie excomunicate. Căci, după cum aflăm cu stupoare, dl. Simion dorește cu ardoare o Românie Creștină. Ba, chiar și o Europă sub semnul aceleiași orientări. Asta, ne mai lipsea… Să nu mai știm ce sunt semenii noștri într-un stat: cetățeni, ori credincioși!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
