EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Duios barjele treceau…

   Nu intenționez să comit vreo aluzie la nuvela lui D. R. Popescu, ori la filmul omonim al lui Tatos, din 1980. Pur și simplu, doar locurile sunt aceleași. Adică, Clisura Dunării. Ca și-n timpul poveștii Anastasiei, și azi barjele pline cu cărbuni alunecă alene pe apele, uneori sclipitoare precum argintul, ale Dunării. Numai că în aceste zile au doar o singură direcție: înspre meleagurile țărilor occidentale. Se pare că sunt țări, membre ale Uniunii, care s-au trezit mai devreme la realitate. Mioritica noastră alcătuire statală, vrăjită încă de sirenele „eco” din Colivia aurită de la Bruxelles, continuă să dormiteze, oftând duios la barjele harnice ale altora. Mai că-ți vine să-i feliciți pentru o atare stare de continuă reverie, de punere măiastră între paranteze ale unei realități inconfortabile,…

   Parcă tropăind printr-un vis care se repetă mereu, ai noștri habarniști par să fie conectați la o realitate paralelă. Nicidecum la aceea în care megalomania criminală a lui Putin, combinată cu stupiditatea „eco” a liderilor europeni, a sporit în mod considerabil nevoia de combustibil-alternativă la gazul și petrolul rusesc. Drept urmare, ai noștri somnambuli mioritici nici nu au băgat de seamă abundența de cărbune transportat pe Dunăre. Pur și simplu, nu realizează de ce a crescut considerabil, în ultimele luni, numărul barjelor care transportă cărbune. Cu siguranță, cărbune pus la treabă și produce astfel energie.

   O știm cu toții, mai puțin habarniștii care ne guvernează: cărbunele a devenit din nou competitiv în producerea energiei. Habarniștii noștri continuă doar să nu facă nimic pentru a opri aberanta cursă a prețurilor la energie. Probabil, după devastarea unei părți a economiei, habarniștii de azi vor fi înlocuiți cu alții. Fără îndoială, în urma unor proceduri democratice. Vezi Doamne, cică au suportat consecințele unei guvernări la vremuri de criză. Iar noi, prostimea, o să fim fericiți că am scăpat de benzinarul Popescu. Cel care, în ciuda averii, consumă atâta curent câtă minte are.

   Chiar în aceste zile, un deputat a adus în fața camerelor TV, o bucată de huilă antracitoasă, deci un cărbune cu mare putere calorică. Cu acest prilej media, am aflat că extracția acestui cărbune, în mina de la Livezeni, asigură funcționarea doar pentru două zile a termocentralei de la Paroșeni. Ar fi nevoie de o mică investiție pentru achiziționarea unui utilaj performant, fapt care ar asigura cărbunele necesar pentru funcționarea în bandă a pomenitei centrale. Desigur, nu se va face nimic în acest sens. Probabil, nu peste multă vreme, odată cu Livezeniul, se va închide și Paroșeniul. O procedură îndelung exersată de către habarniștii care ne guvernează și ne-au guvernat în ultimele trei decenii.

   Numai în zona Clisurii s-au închis două mine de cărbune, cea de la Eibenthal și Cozla. Nota bene: din ambele extrăgându-se un cărbune de foarte bună calitate. Au fost vremuri când din două porturi mici de pe Clisură, minele fiind aproape de fluviu, se alimentau, cu un cărbune de calitate, dolofane barje care opreau pentru încărcare în dreptul celor două localități pomenite. Acum, așezări dezafectate… De parcă, nici nu ar fi fost cândva pline de viață. Poate ne ajută soarta și dacă, cumva, vreun alogen ar fi interesat să le repună în funcție, ar trebui să i le concesionăm pe gratis. Doar așa s-ar putea să ocolim distrugerea unor bunuri, dar și să beneficiem totodată de punerea lor în circuitul economic. De unii singuri, mare scofală n-o să facem niciodată!

   Avem, fără îndoială, vocația distrugerii! O vocație exersată, tot în zona minieră a Banatului, și în cazul minei de la Anina. Închisă și ea… Ce utilă ar fi fost și aceasta în aceste momente de criză energetică. Ca să nu mai pomenesc despre acareturile, complet distruse, ale termocentralei care trebuia să funcționeze cu iluzoriul șist bituminos din capul sec al Ceaușeștilor. Centrala ar fi putut funcționa și cu un alt combustibil. Însă, cu nimic mai mintoși, habarniștii care i-au moștenit, din pricina cine știe cărui complex, nu au pus centrala în conservare, ci au aruncat-o cu totul în aer. Tot în zonă, pârjol și distrugere a fost și în cazul liniei feroviare montane dintre Anina și Oravița. Un monument istoric deosebit, care mai are puțin și va ajunge în aceiași situație cu prima linie de cale ferată (era în 1854), cea care lega Oravița de Baziaș, fost port la Dunăre. Un port în care ajungea cărbunele extras la Anina. Linia a fost în parte furată, în parte inundată, iar Gara din Baziaș, o minunăție arhitecturală este și ea, în prezent, în paragină totală.

   Pentru cititorii mei, menționez că toate minele pomenite s-au închis, este adevărat, după niște accidente tragice, dar nicidecum din pricina epuizării cărbunelui. Acesta este încă la locul, în subteran. Ceea ce presupune că, în condițiile existenței voinței, dar și a unei capacități manageriale pe măsură, împricinatul cărbune ar putea ajunge să aibă valoare de întrebuințare. Ceea ce, după trei decenii de parcurs postcomunist, ne-am convins cu toții că nu este cazul. Habarniștii care ne guvernează, preocupați de propriile nevoi, se mulțumesc să privească cu duioșie și admirație la hărnicia altora. Căci, în rest, le rămâne satisfacția  „lucrului bine făcut” în laborioasa lor lucrare de a strânge taxe. Inclusiv cele aplicate celor care trec cu barjele pline de cărbune pe Dunăre. Hărnicia se taxează, nu-i așa? Chestie de educație! Căci nu orșicine are o asemenea știință!

   E atâta duioșie pe la noi, încât ajungi să ți se aplece!

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…