Să presupunem, deși ar părea cam aiurea, că sistemul autohton de putere ar funcționa într-un regim de izolare totală. Și, că, drept urmare, din exterior, n-ar exista niciun factor care să-l influențeze într-un fel sau altul. Am putea pune astfel între paranteze cam tot ce s-ar petrece în lumea largă. Fie că ar fi vorba despre ceea ce se întâmplă prin Uniunea Europeană, SUA ori China ș.a.m.d. Dintr-o asemenea perspectivă, cam autistă, e adevărat, dar care ar putea fi integrată unui experiment mental, ne-am putea întreba cât este de funcțional – pentru cetățenii noștri, desigur – sistemul de putere autohton! Și, fără îndoială, dacă este posibil cumva ca acesta, așa cum este, să fie și perfectibil, totodată? Cât este de compatibil, în raport cu un model de aceiași factură? Aceasta, desigur, rămâne o chestiune care, deocamdată, nu ne interesează, deși este extrem de importantă!
Revenind: unul dintre marii filosofi ai anticei Elade era de părere că într-o republică perfectă orice cetățean ar trebui să fie pregătit să fie ales, dar să fie și guvernat. Pe rând, precizează în continuare, marele gânditor. În context, după cum ne amintim, multe dintre dregătoriile societăților Greciei antice erau ocupate prin tragere la sorți. Și, desigur, după cum știm, o astfel de procedură făcea parte din ceea ce se numea democrație. Am putea lesne deduce că, potrivit celebrului filosof, limita perfecțiunii unui asemenea aranjament de putere ar părea să fie, în mare măsură, conferită de limita calitativă a cetățenilor care compuneau un astfel de sistem. Nicidecum, o limită care să fie determinată doar de modul în care era croit, juridic și mai apoi, instituțional, întregul sistem de putere inventat de greci.
Iată câteva dintre aspectele pe care, trebuie precizat, nu le mai întâlnim în modernitate: 1. pentru un cetățean atenian, de pildă, ideea de reprezentare, fundamentală pentru democrațiile prezentului, era incompatibilă cu ideea democrației. Era aproape imposibil de gândit că altcineva, chiar ales, te-ar putea reprezenta în agora. Pentru cetățeanul modernității, ideea reprezentării este o banalitate, exprimabilă prin vot; 2. în mentalul colectiv al celor care au inventat democrația, era un loc comun faptul că un cetățean, în vederea exercitării drepturilor sale, ar trebui să posede în mod obligatoriu o serie de virtuți. Calități, cum le-am denumi în prezent; 3. ideea de democrație, în viziunea anticilor, era operațională doar în condițiile unei anumite mărimi a unei comunități politice. Nu-și puteau imagina o democrație care să funcționeze în cazul unui teritoriu extins. Imperiul persan li se părea ca fiind un exemplu unde democrația nu ar avea cum să fie posibilă.
Am putea adăuga oare, cam în aceiași termeni, cum sunt cei referitori la perfecțiunea unei republici invocată de către Aristotel, ceva similar despre sistemul democratic modern de putere? Adică, limita acestuia să fie oare, în mare măsură, tot rezultanta limitelor cetățenilor care populează respectivul sistem?! Așadar, perfecțiunea să nu rezide doar de pe urma a tot felul de reglementări juridice. Adică, din funcționarea instituțiilor astfel consfințite, ci, în mare măsură, să rezulte din calitatea cetățenilor care trăiesc în pomenitul sistem de putere.
Altfel spus, un aranjament democratic de putere modern, asemeni unei zeități, născute în condițiile unei perfecțiuni funcționale, ar fi posibil să se constituie drept o arhitectură determinantă pentru o democrație. Una, care, conferită de către o constituție, dar și o serie de instituții, ar putea să fie suficientă sieși. Adică, simpla existență a celor menționate, la un loc, s-ar constitui într-un factor care ar acționa precum un dat natural. Ceea ce ar face ca, în mare măsură, cetățenii să fie cei de care ar depinde diferențele dintre diferite sisteme de putere de factură democratică. Și, în cele din urmă, dar și în mare măsură, calitatea unei anumite democrații, comparativ cu alta.
În paranteză fie spus, ipoteza li s-ar părea unora dintre cititori deplasată. Cum e posibil să pui pe seama calității cetățenilor însăși calitatea unui sistem care ar trebui să fie funcțional în condițiile unor abilități care implică doar votul acestora? În modernitate, în mod evident, nimeni nu mai pune problema virtuților cetățenești, ci doar a funcționării instituțiilor și respectării legilor. Dintr-o astfel de perspectivă, se poate spune că sistemul autohton de putere posedă toate cele necesare pentru o bună funcționalitate.
Cu toate acestea, referindu-ne la alte comunități politice, trebuie să recunoaștem că, din perspectiva unei anumite anatomii culturale, survin diferențe notabile între diferite sisteme de putere. De pildă, aproape 1 milion de germani au ieșit în stradă să-și manifeste îngrijorarea în legătură cu ascensiunea unui partid extremist. Ceea ce este greu de imaginat că ar fi posibil în democrația autohtonă. Ba, mai mult, politicieni responsabili, aparținând comunității politice germane au inițiat măsura tăierii fondurilor publice pentru un astfel de partid. Ceea ce, pe de altă parte, nu împiedică ca respectivul partid să continue să se situeze pe locul secund în preferințele electorale. Adică, al cetățenilor germani.
Este cumva posibil să poți discrimina între situările unor cetățeni, comparativ cu acelea care sunt proprii altora? Și să vorbești despre calitatea unui sistem, pornind de la calitatea cetățenilor. Aproape imposibil de demonstrat, dacă nu apelezi la istorie!
Am putea liniștiți concluziona că perfectibilitatea sistemului nu este o chestiune care să țină în mod esențial de îmbunătățirea arhitecturii acestui sistem, ci, mai degrabă, de evitarea unor situații care fac ca acest sistem să se degradeze, să se transforme în altceva. Iar sursa degradării să o constituie totuși atât calitatea unor cetățeni, cât și a politicienilor pe care aceștia îi deleagă să-i reprezinte. Ceea ce nu are, desigur, vreo legătură cu vreo condiție umană a cetățenilor, ci doar cu manifestarea acestora în spațiul public. În acest sens, degradarea unui sistem democratic este o variabilă care, în mod evident, are legătură directă cu ideea de reprezentare. Ambele războaie mondiale consemnează o evidentă degradare a sistemelor de putere democratice ale vremii. În fenomen fiind implicații atât cetățenii de rând, cât și politicienii și elitele unor întregi societăți.
Gândindu-ne la posibilitatea degradării sistemului de putere autohton, este evident că avem de-a face o probabilitate destul de ridicată ca acest lucru să se întâmple. Ascensiunea unor partide cu vocație extremistă pare de neoprit. Cetățenii autohtoni, alături de marile partide, par să nu realizeze pe deplin pericolul care paște orice democrație: prin poarta întredeschisă a diktatul binelui public, practicat deja de către partidele noastre, se poate strecura o dictatură sadea.
În paranteză fie spus, trimiterea la modelul grecesc de democrație, și nu numai, nu este întâmplătoare. Să ne amintim că dictatorul, în firida de timp a republicilor antice, era o soluție de avarie la împrejurări care impuneau decizii rapide. Crizele, legate îndeosebi de războaie, nu erau soluționabile, în viziunea anticilor, decât prin delegarea puterii unui dictator. S-ar putea spune că ideea dictatorului zace în chiar pântecele ideii de democrație. Dictatorul este, într-un fel, strâns legat de democrație. Peste milenii, mecanismul pare să se fi păstrat: dictatorii moderni invocă, înainte de toate, postura lor de salvatori. Aceștia, invocând crizele de tot felul, dar, totodată, și ineficiența cronicizată a celor care încă dețin pârghiile puterii, se prezintă ca singurii care pot salva o societate aflată în derivă. Din gușă nu le ies decât fraze care sugerează hotărârea de stâncă în luarea unor decizii radicale.
Foarte mulți dintre cetățenii autohtoni sunt de părere că se impun măsuri radicale. Din fericire, aceiași cetățeni nu sunt încă dispuși să renunțe la drepturile și libertățile conferite de către un aranjament democratic de putere.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
