În ultima vreme, poate mai mult ca niciodată, trăiesc sentimentul că am fi înghesuiți să lămurim chestiuni, în aparență simple – potrivit datelor istorice știute – însă care se dovedesc extrem de complicate, acum, când este vorba de ceea se întâmplă în ultima vreme. În acest sens, ar fi de lămurit, cât de cât, dacă unele dintre indiciile degradării actualului aranjament democratic chiar ar putea duce, la un moment dat, la transformarea acestuia într-o dictatură. Am convingerea că, întrebări de genul: „Cum apar dictaturile? Dar dictatorii? Sau, cum se face că semenii noștri ajung, iată, în situația de a-și dori soluții radicale în vederea soluționării problemelor lor?”, se dovedesc nu doar pertinente. Dar și extrem de actuale.
Să ne gândim doar la ceea ce trăim zi de zi. Conflicte care riscă să scape de sub control; nebuni care amenință cu folosirea armelor nucleare; politicieni care deși nu stau la rând la moaște, vor să pară în mintea prostimii că ar fi munciți de trăiri religioase; căci, în restul existenței lor nu sunt decât niște gălăcioși habarniști care sunt pricepuți să transforme diversitatea în adversitate ireconciliabilă, ceea ce îi împinge spre lehamite pe semenii lor. Peste o astfel de „realitate” plutesc semnele unei crize economice globale, care-și arată din ce mai mult colții, care mușcă din agoniseala omului de rând; apoi, ascensiunea extremelor politice – un indiciu tot mai evident că cetățenii nu doar că părăsesc sistemul tradițional, neparticipând la alegeri, ci se întorc tot mai mult împotriva modului actual de a se face politică etc. Ei bine, totul pare să fie, pentru unii dintre noi, o realitate problematică, în timp ce pentru alții, aceiași realitate n-ar fi câtuși de puțin îngrijorătoare. Darămite, că ar fi fiind, totodată, și sursa alterării unui anumit fel de a se face politică. Și care nu prea ar mai avea cine știe ce legătură cu o democrație funcțională. Totul părând să accentueze că ideea de comunitate politică a cetățenilor nu este doar o vechitură conceptuală, numai bună de subsolul vreunei cărțulii oarecare, ci o chestiune care n-ar merita nici efortul de a fi gândită.
Să acceptăm totuși faptul că tot tabloul de mai sus ar putea să se datoreze unui mod care este propriu unei perspective generaționale. Iar ceea ce-i îngrijorează pe unii, s-ar putea să fie doar semnele banale ale unor dificultăți de adaptare la schimbare. Problema este că în timp ce unora noutățile, care ne iau cu asalt, li se par acceptabile, altora acestea le spun că sunt în preajma începutului unui coșmar. Context în care sunt de părere că, la mijloc, nu găsim adevărul, vorba lui Goethe, ci ar trebui să realizăm că avem de-a face cu o problemă. În acest sens, poate cel mai sugestiv exemplu îl constituie inteligența artificială. Unii se așteaptă la un fel de deschidere a cunoscutei cutii cu nenorociri și necazuri pentru omenire. În schimb, pentru alții, capitolul AI pare să se înscrie în cartea luminoasă ai primilor pași ai unei evoluții la un alt nivel, atât pentru societate, cât și pentru umanitate, în general.
Realitatea fiind că, deocamdată, chiar nu știm cum vor evolua lucrurile. Iar cei care, nu peste multă vreme, vor fi chemați să reflecteze asupra AI, s-ar putea să facă parte dintr-o umanitate care nu prea ar mai avea multe în comun cu aceea pe care o știm noi, cei de acum. Am convingerea că AI, mai repede decât ne imaginăm, va face caducă maxima grecului Protagoras, aceea referitoare la omul ca măsură a tuturor lucrurilor. N-ar fi exclus ca sensibilitatea umană să ajungă să fie de o astfel de „natură”, pe care, în prezent, nici măcar n-o putem conceptualiza, ca să nu mai vorbim de granițele acesteia.
Din nefericire, în paranteză fie spus, totul poate fi probabil, numai dacă nu cumva vreun nebun nu aruncă actuala umanitate într-un haos nuclear. Este o chestiune la care merită să ne gândim, deși multora le pare o osibilitate improbabilă. Să nu ne amăgim! Putin este departe de a fi un paria, un dictator al cărui tron se află pe un butoi de bulbere. Realitatea fiind că rușii, în ciuda sacrificiilor pricinuite de către războiul cu ucrainienii, îi sunt încă recunoscători pentru ceea ce a făcut pentru ei: a oprit prăbușirea societății și le clopoțește idei de refacere a fostului imperiu.
Dar revenind la datele actuale ale realității, există deja o mulțime de indicii care ne vorbesc despre lucruri dificil de explicat. O investigație recentă, de pildă, desfășurată în rândul tinerilor din statele membre UE, arăta că, în ciuda acceptării unei limitări a democrației politice, aceștia, slavă Domnului, nu sunt totuși de acord să-și piardă drepturile și libertățile deținute în prezent. Riguros vorbind, este însă dificil, pe de altă parte, să califici cărui fel de logică se datorează poradoxul pe care tinerii îl acceptă cu atâta ușurință. Cum se face că poți îmbina noncontradictoriu două chestiuni care se bat cap în cap. Ceea ce este însă evident este faptul că pe mulți dintre cei investigați i-au muncit prea puțin gândurile referitoare la cum este posibilă o democrație! Într-un fel, ca în celebra cimilitură referitoare la cine a apărut mai întâi, oul sau găina, s-ar părea că mulți dintre tinerii în cauză ajung să se lase păgubași dacă lucrurile par ceva mai complicate, decât la prima vedere.
Este o fațetă care-mi sugerează că sursa unei dictaturi s-ar putea să nu se cuibărească neaparat în tot felul de crize, a căror manifestări le cunoaștem din istorie. Crize care trag după ele teama firească a semenilor noștri! O teamă produsă nu de necunoscutul consecințelor acestor crize, ci de complexitatea în creștere constantă a societăților. O complexitate tot mai greu de suportat. Și în fața căreia rațiunea umană pare neputinciosă. Noua dictatură este a unui refuz al complexității. Situație în care viitorii dictatori nu vor promite decât simplificări a unei realități tot mai complexe, spargerea unor conglomerate de factori incontrolabili, nu prin soluționare, ci prin eliminare. Eroii fondatori ai noilor orizonturi politice trimit la soluții de genul nodului Gordian: nu te străduiești să desfaci ceva complicat, ci îl tai pur și simplu. S-ar părea că tinerii investigați, sătui de haosul și coplexitatea procedeelor democratice, par să-și dorească o simplificare a acestora, acceptând conducători care nu sunt aleși în mod democratic. Dar au eficiența unor antrepenori. Ideea de reprezentare îi lasă indiferenți, total dezinteresați în raport cu tot felul de proceduri care se dovedesc sterile în plan productiv. Politica tradițională pare să nu mai livreze produsele care au căutare pe piață.
Modul perimat de a se face politică a condus la formarea unor politicieni incapabili de a gândi și operaționaliza complexitatea. Nu e de mirare că viitoarea dictatură va fi alimentată de refuzul complexității.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
