EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Democrația spațiului virtual

În general, politicienii mioritici, și numai ei, sunt convinși că spațiul virtual este un fel de extensie a celui public. Având însă în vedere efectele „neașteptate” ale spațiului virtual asupra procesului electoral, s-ar părea că acesta este totuși altceva decât cel public. Deși spațiile de atribute ale acestora se intersectează, într-o oarecare măsură, o serie de atribute, specifice spațiului virtual, nu au legătură cu ceea ce îndeobște ne imaginăm că ar fi fiind manifestări care țin de democrație. Așa cum o știm. Este suficient, în acest sens, să ne gândim la natura incontrolabilă și impredictibilă a utilizării conturilor false care, fără doar și poate, distorsionează procesul electoral. Ceea ce nu se întâmplă în cazul spațiului public. Unde, de pildă, nu avem de-a face nici cu anonimitatea participanților și nici cu inconsistență mesajelor vehiculate, așa cum se întâmplă în spațiul virtual. Deși, unii sunt de părere că și în cadrul spațiului public am avea de-a face tot cu procedee manipulatorii. Doar că sunt depășite…

   În privința calității mesajelor, tot mai multe observații indică o pantă descendentă a nivelului competitivității electorale. De regulă, dezbaterile sunt evitate în favoarea mesajelor care sunt difuzate prin intermediul platformelor de socializare. Iar nivelul acestor mesaje sunt, de obicei, sub ceea ce ne-am putea imagina că ar reprezenta un intelect obișnuit, capabil de a folosi și controla o minimă logică de uz cotidian. Ca să nu mai pomenin de imposibilitatea încropirii a ceea ce ar putea însemna cât de cât o dezbatere. În spațiul virtual, de regulă, se combate, nu se dezbate! Context, în care te întrebi: unde naiba or fi virtuțile cetățenilor, aleși și alegători deopotrivă, atât de mult invocate de către cei care au inventat democrația?

   Ne place ori ba, fenomenul analfabetismului funcțional, chestiune măsurabilă, ar putea explica într-o oarecare măsură atât calitatea unui anumit sector de electorat, cât și exploatarea acestui fapt de către noii politicieni. Și aceasta, prin utilizarea excesivă de către aceștia a platformelor de socializare. Drept urmare, noii politicieni și-au diminuat considerabil manifestările politice în cadrul spațiului public. Pentru această categorie de politicieni, auto-intitulați drept suveraniști, asocierea indistinctă a spațiului virtual celui de factură publică pare să fie cât se poate de convenabilă. Și aceasta, atâta vreme cât sunt la îndemână mijloace în vederea plăților pentru un management care are drept obiectiv manipularea eficientă a votului, la costuri convenabile. O situație în care, firesc, se va prefera ca mesajele politice să urmeze calea platformelor de socializare, în loc de aceea a standardelor impuse de confruntările din spațiul public. În paranteză fie spus, dezbaterile care au fost prezente în diferite perioade istorice, indiferent de teme, se purtau după anumite reguli, beneficiind totodată și de o anumită calitate a participanților. Tradiția dezbaterilor a generat un anumit reflex cultural, care a influențat peste timp confruntarea de idei din spațiul public de factură democratică. Ceea ce nu s-a petrecut în cazul spațiului virtual. Din capul locului, acesta este lipsit de reguli socialmente convenite, iar altgoritmii utilizați nu favorizează dezbaterea.

   Ne raliem observațiilor care trag un semnal de alarmă în legătură cu consecințele asupra intelectului celor care resping realitatea, preferând lumea virtuală. Mai mult, facem observația că spațiul virtual, acceptând tot felul de conduite extreme, este, prin acest fapt, un mediu care accentuează, în plan ideatic, tendințele spre extremismul politic. Spațiul public se constituie, dimpotrivă, într-o instanță „corectoare”, care tinde să sancționeze excesele comportamentale, implicit cele ideatice. În mod evident, cele două spații induc, prin însăși natura lor, diferențe notabile la nivel comportamental. Căci, într-un fel se reacționează la constrângerile realității spațiului public, și avem de-a face cu a anumită situare a celor care se adresează semenilor lor, percepându-i pe aceștia, în acest mod, în calitatea lor de cetățeni. Cu totul altfel se întâmplă în „realitatea virtuală”. În acest spațiu, situările politicianilor au de-a face cu virtualități, iar percepția semenilor acestora are loc sub semnul unei sensibilități umane imaginare. Afectivitatea cât și orizontul spiritual al politicienilor, datorită utilizării excesive ale spațiului virtual, sunt tot mai puțin cuplate la realitatea mult mai complexă a unei societăți. Cu toate acestea, „realitatea”, ca surogat virtual, se dovedește suficientă pentru nevoile manipulării votului anumitor categorii de electorat. Este motivul care-i face pe acești politicieni să exploateze îndeosebi resentimentele semenilor lor. Mai mult, le amplifică, în vederea manipulării cât mai „spornice” a opiniilor politice într-o anumită direcție.

   Fără doar și poate, totul se datorează faptului că, în general, scopul mesajelor virtuale nu este subsumat schițării vreunui proiect care să stea la baza unor politici publice. Este o imposibilitate generată chiar de altgoritmii potrivit cărora funcționează platformele de socializarea. Drept urmare, în cazul acestor mesaje, nu avem de-a face cu viziuni coerente referitoare la problemele unei societății anume. Și aceasta, chiar dacă sunt identificate disfuncționalități reale. De pildă, birocratizarea excesivă, migrația, pretențiile comunității LGBTQ etc. Pornind de la acestea, chestiuni ignorate de politicienii tradiționali, noii politicieni nu fac decât să le asocieze resentimentelor unor categorii sociale, ceea ce generează afecte care să susțină o anumită opțiune politică.

   Întrucât, totul este destinat manipulării cât mai eficiente a votului, mesajele au ajuns, firesc, să fie de ce în ce mai radicale. Excesele comportamentale, radicalismul ideatic etc. fiind văzute drept un fel de binemeritat profit de pe urma capitalizării resentimentelor unora dintre semenii noștri. Din nefericire, destinatarii acestor mesaje nu realizează că sunt doar în postura unor plasteline, facil de modelat, nicidecum în aceea a unor cetățeni capabili să participe în cunoștință de cauză la procesul politic. Dintr-o atare perspectivă, s-ar părea că suntem într-o fază critică a democrației de tip occidental. Unde, cu puține excepții, cam peste tot, nu doar în cazul democrației autohtone, întrucât politicienii tradiționali au cote de încredere tot mai mici ca niciodată, se clamează, urmând modelul trumpist, că totul necesită o resetare. Așadar, o intervenție radicală în mecanismul politic al societăților occidentale.

    O sumară privire asupra democrațiilor actuale te duce la gândul că lucrurile nu mai pot fi oprite. Dependenţi de traiectorie, în fapt de ceea ce-şi imaginează că ar fi politica, politicienii tradiționali par să se metamorfozeze nu doar în nişte sacerdoţi care realizează că-și vor pierde treptat adepţii, ci, mai degrabă, într-un soi de fundamentalişti ai unui ritual formal, lipsit de substanţă. Căci, semnificativ pentru un asemenea proces, s-ar părea să fie nu atât lipsa de încredere a românilor în politicienii prezentului, cât mai ales „încetăţenirea” unei definiţii de uz cotidian conferită politicii, în genere. Şi împărtăşită în egală măsură atât de către politicieni, în mod paradoxal, cât şi de către cei care-i legitimează pe aceştia, în calitatea lor de electori.

   Ori, la acest capitol, s-ar părea că a devenit funcţional un fel de consens tacit asupra înţelesului atribuit îndeobşte politicii. Unul care, probabil, este pe cale de deveni un adevărat reflex cultural. Şi potrivit căruia atât politica, cât şi cei care o practică, se constituie într-un fel de regn aparte, degradat – comparativ cu restul componentelor societăţii. Ori, mai degrabă, într-unul viciat – în raport cu ceva considerat că ar reprezenta normalitatea. Şi aceasta, dacă   s-ar putea sintetiza cumva ceea ce, fără îndoială, se consideră că ar trebui să fie, în realitate, politica. Cea adevărată! Nu cea pe care o ştim cu toţii. Și care nemulțumește. Nu poţi recuza ceva fără conştientizarea existenţei, în acelaşi timp, a opusului acestuia. Deoarece, pe undeva, chiar dacă difuz, este operaţională o anumită definiţie de uz cotidian a bunei politici. Cum, în mod corespunzător, ar fi şi una a bunului politician. Adică a celui care, considerându-se un emul a lui Trump, este locuit total de convigerea că este imperios necesară scoaterea la pensie a tuturor politicienilor tradiționali, resetarea întregii politicii de până acum, a societății, în genere. Vast program!, potrivit remarcii unui mare președinte francez.

   Și uite cum, fără să realizăm cu adevărat falia care se pregătește sub ochii noștri, patul germinativ pentru radicalismul politic este pregătit. Urmează să fim spectatori neputincioși la creșterea viguroasă a ceea ce se seamănă în aceste zile. O firidă de timp aproape conturată…

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…