EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Democrația în vremuri de criză

   Deși, la prima vedere, democrația ni se pare un aranjament de putere mult mai adaptabil la condiții vitrege, comparativ cu cine știe ce fel de modalități autocrate de a gestiona o societate, este evident că, din perspectivă istorică, lucrurile au fost totuși ceva mai complicate. De pildă, democrațiile, în mod evident, nu au cunoscut doar evoluții liniare. Astfel, în timp ce soarta autocrațiilor, în situații de criză, pare să fi fost una relativ simplă, istoria ne indică că un aranjament democratic, în ciuda aparentei sale temeinicii, suferă mutații care conduc la opusul acestuia. În timp ce în cazul unui autocrat, când lucrurile o iau razna, acesta este de regulă înlocuit de către un alt autocrat, totul intrând, astfel, în matca obișnuită, în schimb, pentru o democrație lucrurile sunt mult mai dramatice. De regulă, tranziția este însoțită de convulsii sociale, de pierderi de vieți omenești. O parte semnificativă a unei astfel de societăți nu poate accepta cu ușurință pierderea drepturilor, a libertăților. În timp ce alta, din cauza acelorași pricini, este dispusă să accepte asemenea pierderi.

   În paranteză fie spus, schimbarea unui autocrat cu altul ar părea să se verifice, chiar în zilele interesante pe care le trăim, în cazul Rusiei. Și unde nimeni nu se așteaptă ca această societate să „degenereze” cumva într-o democrație. Occidentalii, pe bună dreptate, se așteaptă ca locul lui Putin să fie ocupat de un lider din aceiași stirpe. O altă evoluție fiind puțin probabilă. Istoria a demonstrat că, în genere, democrația este o posibilă fie ca o alegere generată cultural, structurată istoric în anumite condiții, ori ca o revenire. În cazul Rusiei nu poate fi vorba despre așa ceva,…

   În mod paradoxal, apelând tot la istorie, observăm că, pe de altă parte, formule democratice de putere, încă de la începuturile acestora (chiar în antichitate, despre romani fiind vorba), au cunoscut momente în care au fost experimentate modalități benevole de a suspenda temporar libertăți și drepturi de care se bucurau cetățenii în vremurile fără probleme. Așa se face că în primul deceniu al Republicii întemeiate de către romani a fost înființată o magistratură extraordinară: dictatura. Dictatorul, pentru o perioadă limitată, de regulă șase luni, dobândea prerogative civile și militare pentru a găsi soluții de ieșire dintr-o situație de criză. Probabil că rațiunea unei astfel de instituții viza eficiența de care o persoană investită cu puteri corespunzătoare ar da dovadă în situații de criză, comparativ cu procedurile mai stufoase presupuse de funcționarea democratică a instituțiilor de putere. S-ar putea spune că democrația, prin natura ei intrinsecă, nu doar că poseda o modalitate non-democratică de a rezolva situații dificile, altminteri insolubile, ci a indus totodată, peste timp, convingerea că dictatul unei singure persoane ar fi o cale mai eficientă de a soluționa probleme extrem de dificile. Nici grecii nu au tratat altfel ceea ce numeau despotism sau tiranie. O astfel de firidă culturală pare să se fi transmis peste secole: azi, încercate de crize, societățile par în continuare tentate să creadă că o mână forte se poate dovedi mai eficientă. Desigur, totul poate începe cu expresii politice care, la prima vedere, par să fie doar mai radicale, păstrând în același timp instituțiile și procedurile democratice. În timp, însă, nu știm cum pot evolua lucrurile în situațiile de criză prelungită.

   Trebuie să realizăm că avem de-a face cu mecanisme unse de o moștenire culturală care a supraviețuit, aglutinându-se tacit de-a lungul timpului cu logica de funcționare a instituțiilor democratice moderne. Și, iată, că o atare logică pare să funcționeze și în cazul societăților contemporane. Este evident că modernitatea occidentală, cea care a reinventat modalitatea democratică de gestionare a puterii, deși nu a reglementat un asemenea gen de instituție-alternativă, cum a fost dictatura temporară, a condus, în schimb, prin degradare instituțională, tot la dictatură.

   Ar fi cazul, luând aminte la istorie, să nu rămânem la convingerea că o democrație ar fi indestructibilă. Cazurile Italiei, apoi al Germaniei au fost exemplare în acest sens. În Europa, instaurarea dictaturilor s-a produs în situații de criză, și semnificativ, nu de puține ori cu sprijin popular. Este o lecție care nu trebuie uitată. Mai ales în aceste zile. Când, în mod evident, mai mult crize iau cu asalt instituțiile de putere ale Occidentului democratic. Și nu suntem decât la începutul unei perioade care va aduce cu sine, în viitorul apropiat, forme încă nebănuite de vicisitudini care, fără îndoială, vor pune la grea încercare țesătura democratică a Europei postbelice. În cauză fiind un proces care vizează înainte de toate ansamblul constituit de țările membre, nicidecum societățile componente, luate fiecare în parte. E o realitate extrem de complexă care va avea consecințe deosebite asupra modului în care este percepută actuala perioadă de criză, dar și modalitățile de soluționare.

   Pe de altă parte, pragmatic vorbind, deși aflate într-un regim funcțional transfrontalier, democrațiile componente ale Uniunii Europene se vor afla în situația de a se gândi și la soluții care le vor impune măsuri pe cont propriu. Situație în care ideologiile suveraniste vor putea masca atât adevărate naționalisme de supraviețuire, cât și naționalisme exclusive, chiar extreme. Egoiste, pur și simplu. Nu știm cum va reacționa, pe termen mediu, mastodontul instituțional cu sediul la Bruxelles! Vedem îngroziți cum se face că deși reacțiile oamenilor de rând sunt, deocamdată, previzibile, răspunsul instituțional „integrator” pare să fie al unor handicapați. Rațional, te-ai fi așteptat la soluții care să țină cont de cerințele și voința semenilor noștri. Din nefericire, tărășenia, căreia i se spune democrație consolidată, este departe de a fi tratată corespunzător de către liderii europeni. Nu întâmplător, șefa Comisiei Europene a dat, deocamdată, dovada unei debilități politice fără margini, tratând de-a dreptul prostește rezultatul unor alegeri democratice. Era cazul unor scuze, însoțite de o demisie. După cum știm, însă, așa ceva nu s-a întâmplat! Ceea ce ne spune, pe de altă parte, multe despre cât de adaptabilă este democrația europeană la provocările actualelor crize. Probabil, funcțional, aceștia sunt totuși adevărații parametri în care a fost croită toată hardughia birocratică de la Bruxelles.

   Și, implacabil, iarna va veni! La un atare gând, te apucă cu răcori… Motive de optimism? Deocamdată, nici vorbă despre așa ceva! Până nu se va găsi o soluție la războiul din Ucraina, lucrurile vor merge implacabil înspre distrugerea economiei europene. Ceea ce nu va rămâne fără urmări pe plan mondial. Deocamdată, greu de bănuit. De fapt, suntem înscriși pe o traiectorie orientată înspre scăparea de sub control a lucrurilor. Ceea ce, fără îndoială, va pune sub semnul întrebării „reziliența” aranjamentelor actuale de gestionare democratică a puterii.

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…