EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Democrația este despre oameni

„Democraţia nu este despre idei, ci despre oameni”.  (Adam Michnik)

   Cu trecerea timpului, poziția polonezului, citat în titlu, mi se pare din ce în ce mai plină de înțelesuri. Mai ales în aceste zile când, potrivit fostului Secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, „vedem pe glob ceea ce par să fie primele trăsături ale fascismului: discreditarea politicienilor importanți, apariția liderilor care caută să dividă în loc să unească, urmărirea victoriei politice cu orice preț și invocarea măreției naționale de către oameni care par să aibă o concepție greșită despre ce înseamnă măreția.” Am convingerea, în sensul mai sus pomenitului polonez, că, într-un fel asemănător, nu atât ideile au capacitatea de a genera șubrezirea democrației și, drept urmare, posibilitatea resuscitării a tot felul de extremisme politice, ci, mai degrabă, o mulțime de circumstanțe care vizează degradarea relațiilor dintre oameni. Iar, odată cu aceasta, petrecându-se și o serie de schimbări la nivelul sensibilității umane, este pus la cale un mecanism mental care astfel facilitează ca frustrarea și ura să se potențeze reciproc. Să se capitalizeze, potrivit unora. Ceea ce, în cele din urmă, favorizează succesul unor indivizi de a intra, prin violență, în posesia puterii în stat. De a o păstra, apoi, tot prin violență. Dacă unora dintre semenii noștri tot procesul li se poate părea, la început, ca fiind fără cine știe ce consecințe, odată ce violența devine însă o instituție, lucrurile nu mai pot fi corectate. Oricât am dori.

   Fără îndoială, sunt multe de spus despre ceea ce par să fie caracteristici ale fenomenului cunoscut sub numele de fascism. Trebuie să realizăm însă, înainte de toate că, dincolo de o serie de idei care-l particularizează, idei care s-ar putea să nu se mai repete din punct de vedere istoric, ceea ce rămâne drept referențial, nu doar al fascismului, ci și al surorii acestuia, comunismul, sunt o serie de împrejurări sociale care, la nivelul minții și sensibilității oamenilor de rând ajung, subliniem din nou, să se capitalizeze în ură și violență față de alții. Din această perspectivă, atât fascismul cât și comunismul, nu sunt accidente ale istoriei, cum mulți dintre noi am fi tentați să credem, ci fenomene sociale care sunt, de regulă, posibile în condițiile degradării aranjamentului democratic al puterii. În fapt, o degradare a valorilor care se constituie în armătura oricărui spațiu public de factură democratică: încrederea, valorizarea celuilalt, rațiunea și dialogul în negocierea bunurilor publice, optimismul în viitor etc. Toate aceste valori devenind, cum am spus, tot mai palide în contextul acumulării urii și a frustrării. Extremismele politice nu fac decât să le organizeze, pe acestea din urmă, și, totodată, să le canalizeze apetitul într-o anumită direcție. Aceasta din urmă, în funcție de contexte, poate viza: situații, minorități, burghezi, migranți etc. Astfel, când vorbim despre fascisme, relevant este faptul că acestea nu trimit îndeosebi la idei, cât mai ales la oameni. La mijloc, fiind vorba despre alegerile greșite ale acestora, în cele din urmă. Nu este adevărat că, exercitându-și dreptul de vot, oamenii nu pot greși. Istoria ne arată că, în anumite circumstanțe o pot face din plin! Sau că, în situații de criză extremă, mase de oameni sunt dispuși să urmeze indivizi care promit soluții radicale și eficiente.

   Nu întâmplător, referindu-se la indiciile care pot prefața fascismul, fostul Secretar de stat american își începe lista cu discreditarea politicienilor. Politica însăși, am putea adăuga, devenind, pentru mulții dintre semenii noștri, un regn degradat al acțiunii umane. Drept urmare, însăși ideea de comunitate politică, sub auspiciile căreia ar trebui să fie structurată societatea umană, este înlocuită de credința că ar exista indivizi capabili să înlocuiască cu mai mult succes procesele și procedeele democratice. Și care, multora dintre semenii noștri, ajung să li se pară doar niște mijloace gălăgioase, corupte, incompetente etc. de a gestiona o societate. Este un proces insidios care, într-o oarecare măsură, este surprins de măsurătorile sociologice: dacă încrederea în guvernul american era de 70% în anii ’60, în ultimii ani acesta a ajuns sub 20%. Trump nu este doar un accident, ci un efect al slăbirii democrației americane. Rezultatul unui atare proces fiind palpabil chiar și într-o societate care era considerată drept un port-drapel al democrației. Așa se face că, ceea ce părea imposibil să se petreacă, a avut totuși loc în momentul în care fanii lui Trump au atacat Capitoliul. Dispariția lui Trump nu pare să modifice cursul fenomenului. Trebuie adăugat faptul că nu este dificil să lupți contra ideilor lui Trump, așa cum nu este imposibil să dezavuezi ideile lui Mussolini și Hitler. Ori pe cele ale lui Marx și Lenin. Dificil este să modifici contexte concrete care nasc idei ce modifică credințe și sensibilități umane, situații care facilitează fenomenul de capitalizare a frustrărilor și a urii.

   Să tragem totuși nădejde că americanii vor avea resurse să schimbe un curs al unui fenomen care prezintă mai toate caracteristicile unei dependențe de traiectorie. Mai ales în condițiile în care rețelele de socializare vor constitui în continuare principalele și nenumăratele guri de tun îndreptate împotriva actualului aranjament democratic de putere. A le controla este doar o iluzie. La acest capitol, fostul șef al externelor americane are dreptate: să controlezi rețelele de socializare „poate să pară ca și când ai trimite o țestoasă în urmărirea unui iepure…”

   Cam tot ce am notat mai sus este valabil și pentru ceea ce se întâmplă în societatea autohtonă. Și aici, de ceva vreme, măsurătorile sociologice înregistrează în mod constant scăderi semnificative ale încrederii românilor în politică, partide și politicieni. Context în care ar trebui să-i amintim dlui. Ciolacu că nu doar anumiți politicieni au dormit pe bancheta din spate a Europei, ci întreaga clasă politică a cam dat dovadă de o iresponsabilă somnolență pe banca întregii noastre istorii postcomuniste. O somnolență care, din nefericire, nu i-a împiedicat, pe de altă parte, să fie extrem de activi în privința urmăririi propriilor interese, precum și a confortului celor apropiați lor.

   În consecință, doar în momentul în care actualul șef al Camerei, în curând șef al executivului, nu-și va mai pune apropiații în funcții ministeriale, ci va încerca, dimpotrivă, să deschidă partidul unor oameni instruiți și profesioniști într-un anumit domeniu; va tăia din rădăcină orice tentativă de nepotism păgubos; va renunța la decizii tip diktat, imaginându-și, cum se întâmplă îndeobște, că binele public este o chestiune care nu se negociază cu presupușii beneficieri ai acestuia etc. Ei bine, abia atunci s-ar putea gândi să vadă și bârna din ochiul altui politician.

   A propos de decizii tip diktat: prin târg se vorbește cu patimă că ar fi pe țeavă una la fel de dolofană precum prostia politicienilor mioritici. Anume, privatizarea Romsilva. Privatizarea Salrom fiind considerată, deocamdată, prea insignifiantă pentru apetitul liberal al habarniștilor care ne guvernează. Trebuie precizat că sindicatele din exploatarea sării au fost momite cu 10% din acțiuni. Ca și alte privatizări, și cele care vizează pădurile și sarea își au imboldul în interesele a tot felul de șmecheri cu influență în birocrația bruxellesă. Chestia cu pădurile figurează în PNRR. Ca să vezi, la Bruxelles e mare îngrijorare cu privire la eficiența actuală a defrișărilor aprobate de către Romsilva.

   Astfel, să nu ne fie cu mirare că, începând cu mârlănia Schengen, urmată probabil de prostiile deja puse la cale cu Romsilva și Salrom, românii o să devină tot mai eurosceptici. Și, nu în ultimul rând, tot mai convinși de înmulțirea nodurilor din papura democrației mioritice. Până și mai înceată minte o să se chestioneze asupra rostului unei democrații, mai ales în condițiile în care decizii extrem de importante, așa cum au fost cele care au vizat privatizarea energiei, iar acum a pădurilor și a sării, au fost luate fără consultarea prezumtivilor beneficiari ai acestor privatizări. Ca să nu mai pomenim de faptul că, în plină criză energetică, în situația în care o mare parte a românilor se încălzesc cu lemne, cei care ne guvernează, habarniști de felul lor, nu s-au gândit nicio clipă la prețurile pe care urmează să le suporte românul de rând.

   E adevărat, politicienii sunt predispuși la o mulțime de greșeli, ceea ce, fără îndoială, nu ar trebui să se constituie într-un îndemn pentru a ponegri totuși în mod constant întreaga clasă politică. A găsi numai noduri în papură n-ar trebuie să se constituie în principalul țel al oricărei critici care are drept obiect politica, partidele și politicienii. Critica, dirijată de rațiune și moderație, trebuie exercitată cu discernământ. Altminteri, trebuie să realizăm că, în cele din urmă, fiecare dintre cei care folosim cuvântul, cu toții, ne aducem o însemnată contribuție la structurarea convingerii că există alternative la actualul aranjament democratic de putere.

   Faptul că mulți dintre politicieni au credința că sunt atoateștiutori, că au ales să promoveze doar exemplare umane care le seamănă, nu ar trebui să-i determine pe criticii acestora să uite că, uneori, fragilitatea aranjamentului democratic de putere trebuie sprijinită gândindu-ne la dimensiunea umană a acestui aranjament. Că, înainte de toate, cum spunea Michnik, democrația este despre oameni.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…