Într-o logică de uz cotidian este dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, să discriminezi cu ușurință între tot felul de idei care și-au avut altădată rostul de a explica nu numai ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ci și de ce lucrurile se petrec într-o anumită ordine în ceea ce privește gestionarea unei societăți. A puterii, în cele din urmă. Dacă, cu puțină vreme în urmă, universul politic părea să fie unul predictibil în privința geometriilor sale posibile, iar ideile grupurilor politice concurente aveau o oarecare doză de stabilitate și credibilitate din partea semenilor politicienilor, în prezent, lucrurile sunt cu totul diferite. De parcă, o ceață s-a așezat temeinic pe creierele și ideile politicienilor contemporani. Anvergura acestora – tot mai mulți dintre semenii noștri dobândesc o asemenea convingere – devenind de-a dreptul liliputană.
În loc să-și îndeplinească rostul, dispozitivele explicative ale mecanismelor de putere sunt departe de a genera înțelegere, ori confort intelectual și afectiv în rândul oamenilor de rând. Asemeni unor sacerdoți care, fără să realizeze, că și-au pierdut credincioșii, politicienii nu vor să recunoască faptul că templele partidelor lor au devenit doar sedii ale exercitării unei banale profesii. Una, ca oricare altele. Îndeletnicire menită însă să asigure avere și confort personal celor care o practică, nicidecum să ofere speranță semenilor lor.
Numite, în genere, ideologii, pomenitele dispozitive explicative au ajuns însă, prin utilizare excesivă, la o firească degradare. Și ca să ne exprimăm în termenii birocraților din colivia aurită a Bruxelles-ului, s-ar putea spune că, dincolo de un anumit prag al utilizării unui instrument public, „reziliența” acestuia începe să dea rateuri. Drept urmare, mai vechea dihotomie dintre stânga și dreapta a devenit treptat golită de sens, iar eficiența publică a acesteia a ajuns aproape de zero. Dacă, de regulă, dreapta avea drept referențial libertatea, iar stânga croșeta în jurul ideii de egalitate, modernitatea recentă a cam amestecat aceste fundamente. În plus, rafinarea și utilizarea pe scară largă a tehnicilor de gestionare a campaniilor electorale aproape că a șters și ultimele diferențe dintre cele două tranșee ideologice. Ideile lor fondatoare nu mai inspiră politicieni, ci au ajuns doar obiect de exegeză pentru un grup restrâns de savanți în ale științei politicului.
Viziunea confruntărilor electorale desfășurate sub semnul „catch all” a însemnat, în fapt, cântecul de lebădă al unor semnificații distincte pretinse de cele două categorii ideologice. Alămurile strălucitoare ale ideologiilor tradiționale, altădată extrem de sonore, au ajuns la o cocleală surdă și tot mai calpă. Semnificațiile lor primare au ajuns caduce. Iar rosturile acestora au încetat să mai fie cu adevărat identitare, capabile de a genera viziuni politice distincte, rezumându-se doar la funcționalitatea unor simple etichete de identificare a unor grupuri angrenate în procedurile (încă democratice) de dobândire a puterii. Consecința? Una previzibilă: este suficient să afirmi că faci parte dintr-o anumită ambrazură doctrinară, ca să dobândești în mod automat o identitate care să-ți definească o pretinsă consistența politică. Efortul de a și demonstra ceea ce se pretinde cum că ai fi fiind ceva anume, devine, în realitate, inutil. În algoritmizarea procedurilor de atragere a electoratului găsim aproape toată știința politică însușită de către politicienii momentului. Aici s-a cuibărit alfa și omega structurării orizontului spiritual, dar și afectiv, al noului politician. Un fenomen care s-ar părea că a generat o adevărată lene intelectuală în privința adaptării acareturilor doctrinare la somațiile realității. Creativitatea este doar o chestiune de imagine, ideile fiind văduvite de un minim aport intelectual.
O asemenea stare a ideologiilor tradiționale, în disperare de cauză fără doar și poate, i-au împins pe unii dintre politicieni înspre gândul „reformei”. Un concept, de asemenea, cât se poate de uzat. Ce a rezultat? Nimic altceva decât un proces de năpârlire a ideologiilor tradiționale. Noua piele doctrinară, sărăcită de idei consistente, s-a rezumat la aglutinarea a tot felul de obsesii „eco”. Un fenomen intelectual simplist care a constat în aglomerarea, pe un fond de câteva idei ale dreptei, ori stângii, după caz, a tot felul de teme care își au substanța într-o viziune orientată înspre reglarea asperităților, în reducerea diferențelor, în obținerea de funcționalități sistemice etc.. Societatea este privită drept un produs de seră, căruia i se pot administra în mod controlat nutrientele necesare. Ideea procesului natural este respinsă. Deși par achiziții ale unui nou umanism, obsesiile „eco” sunt doar un sindrom al incapacității de gândi creator soluții. Părinte 1 și 2; corectitudinea politică; femeie/bărbat – o chestiune de autopercepție; căsătoria nu este un produs istoric etc. sunt doar câteva din pomenitele obsesii. Totul culminând cu imensa prostie a „Green Deal”-ului european.
De aici, și până la ignorarea realității, nu a fost decât un pas. Reformate astfel, vechile tranșee doctrinare au început să semene între ele până la indistincție. O indistincție care le-a introdus pe ambele în categoria prostiei fără margini. Cât habarnism au putut prelucra noile forme ale ideologiilor tradiționale? Exact cât să nu realizeze că pot deraia societăți altminteri bine așezate. De pildă, cu un procent de amprentă carbonică de maxim 11-12% din cel mondial, birocrații din colivia aurită a Bruxelles-ului au vrut să reglementeze chiar clima planetei. Și-au imaginat că India, China, SUA etc., poluatori majori, o să renunțe la dezvoltarea care le stă la îndemână. Ca să vezi, în schimbul uneia iluzorii, bazată pe obsesii „eco”! Astfel se face cum o copilă din nord a ajuns să dea lecții guvernanților. Halal să ne fie!
Și într-un fel este firesc, dacă ne gândim la gradul de prostie care bântuie de ceva vreme instrumentarul ideologic al celor care ne conduc. Din păcate, politicienii noștri mioritici au căscat hipnotic gura la toată tevatura politică „eco” ouată la Bruxelles. Cu o dreaptă istorică, de manual, dar și cu o stângă mereu complexată, politica autohtonă este pe cale de a pune economia pe butuci. Obișnuită, asemeni comunităților izolate demografic, doar să se autoselecteze, politicienii noștri, un fel de găști exclusiviste, au rupt orice legătură cu exteriorul. O pricină din cauza căreia aportul de inteligență a devenit aproape inexistent, iar apelul la expertiză a devenit o chestiune de-a dreptul imposibilă.
Numai că lucrurile nu se vor opri aici… Năpârlirea despre care vorbeam este doar un fel de interludiu pentru înflorirea ideologiilor radicale, apoi a celor extremiste. Chestiunea gravă este că fenomenul va prinde contur mai întâi în Europa dezvoltată. Noi îl vom prelua. Ca de obicei. Când este deja copt!
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
